Andrei Serban:

Suntem nişte pitici pe umerii uriaşilor

Nu ştim ce se întâmplă cu noi dar exact asta se întâmplă: omul de azi începe să fie dezorientat în relaţie cu sine însuşi, se află în afara ţării sale, aruncat în circumstanţe noi care sunt ca o terra incognita. (Ortega y Gasset[i], 1926)


Doream de mult timp să scriu despre "misterul Shakespeare" şi despre înţelepciunea spirituală care străbate fiecare dintre piesele sale, sperând să înţeleg impactul subtil, de natură ezoterică, pe care îl transmit. De exemplu, de când am montat Lear-ul feminin, mă tot întreb dacă moartea Regelui la final se datorează bucuriei care l-a cuprins crezând-o pe Cordelia încă vie, şi astfel moare delirând, dar împăcat, sau Cordelia pe care el o vede chiar e vie, dar nu cu viaţa de aici, ci cu cea de dincolo, de după moarte.

Nici nu am început să scriu, că breaking news mi-a "explodat" gândul -- voci agresive cer vehement ca Bardul să fie interzis din motive pe care mă abţin să le înşir aici. Ştirea a provocat la început râsete, ca un banc absurd de prost, dar lipsa de umor a agresorilor a stârnit totuşi uimire şi şoc. Unii mi-au sugerat să iau atitudine. Evident am refuzat. Ce penibil ar fi. Cel mai mare scriitor care a existat vreodată pe planeta noastră să aibă azi nevoie să fie apărat contra celor care îl contestă?! E nevoie de reflecţie despre cum s-a ajuns aici. O interpretare ar fi: teama de adevărata valoare, frica de cuvinte precum geniu, autoritate (interzise deja de cancel culture) sunt la baza acestui nou război cultural.

Bernard de Chartres, un umanist şi filosof medieval, şeful celebrei Şcoli de la Chartres, care a încercat să împace gândirea lui Platon cu cea a lui Aristotel, spunea în secolul al XXII-lea, referitor la filosofia, arta şi literatura antică: "Suntem nişte pitici pe umerii unor uriaşi". Afirmaţie care şochează mai ales azi.

Într-un fel văd de ce acum ideea de "mari genii" încurajează ura şi respingerea. Îi face pe aceşti creatori inaccesibili, reci, lipsiţi de suflet, îi transformă în statui care intimidează, cu care noi, muritorii de rând nu găsim nimic în comun. O atitudine mai justă faţă de arta şi gândirea trecutului ar fi să nu-i punem pe aceşti uriaşi pe soclu (unde, trist adevăr, i-am avut recent pe Lenin şi Stalin), ci să le recunoaştem umanitatea. Au fost oameni ca şi noi, dar care şi-au folosit inteligenţa, talentul şi măiestria ca să ne ajute să înţelegem de unde venim şi de ce suntem aici. În loc de uriaşi, ar merita să-i privim ca pe nişte prieteni mai înţelepţi şi astfel să ne apropiem de ei fără teamă. Dar asta în contextul actual nu pare posibil.

Shakespeare nu a fost singur - în jurul lui erau şi alţi tineri scriitori, artişti foarte talentaţi. Învăţau unul de la altul, erau animaţi de un spirit de competiţie sănătoasă şi în această atmosferă a ajuns el să strălucească.

E bine să ne amintim că Shakespeare a mai fost ameninţat să fie "anulat", că au mai existat "cancel cultures" înainte. De exemplu în secolele XVII-XVIII piesele lui se jucau foarte rar şi erau modificate ca să fie acceptate. Printre altele, finalul se cerea să fie optimist, roz (de exemplu, Cordelia se mărita în loc să moară, etc...)

Recent până şi Eschil a fost interzis într-un colegiu din Anglia. Cine mai vine la rând?! Shakespeare, prin Prospero, afirmă că prin alchimia artei plumbul se transformă în aur. Ce afirmă brigăzile demolatoare ale zilei e că nu mai avem nevoie nici de alchimie, nici de uriaşi, nici de Shakespeare, Eschil, Platon sau Aristotel?! Cu alte cuvinte, dacă avem reţelele de socializare nu mai avem nevoie de nimic altceva?!


***

Deşi multe generaţii s-au străduit să-i arunce la coşul de gunoi pe "uriaşi", ei au fost puternici şi au rezistat. Astfel de furtuni vin şi trec, e normal, epocile sunt diferite, există valori stabile si implicit tentaţia de a le distruge.

Ştim că primii creştini spărgeau penisul zeilor şi sânii zeiţelor de pe statuile greceşti pe care le admirăm azi în marile muzee. Dar avem mărturii că deşi asemenea mişcări brutale în trecut au fost multe, putem să avem încredere că valorile nu dispar.

Sfântul Augustin se ruga: "Ajută-mă să mă cunosc pe mine însumi şi o să te cunosc pe Tine". Să căutăm să ne cunoaştem cere un efort prea mare, de care singuri nu suntem capabili, deci avem nevoie de ajutor. Sfântul Augustin îl cerea de la Dumnezeu. Dar pentru cei care nu suntem sfinţi, una dintre sursele la care putem apela este tezaurul pe care înţelepciunea spirituală a artei şi a culturii ne-o oferă. Avem ocazii numeroase să ne uităm la modele, să privim în sus spre uriaşi, în loc să-i demolăm şi să-i anulăm pentru simplul motiv că nu suportăm ca alţii să fie mai mari ca noi.


***

Nu ştim ce se întâmplă cu noi dar exact asta se întâmplă...

Da, nici până azi, sau mai ales azi, tot nu ştim ce se întâmplă cu noi, în ciuda tehnologiei avansate, în ciuda bombardamentului informaţional continuu în mijlocul căruia trăim. În această gălăgie neîntreruptă (altă cale n-avem decât să facem gălăgie) de fiecare dată când mă aşez să scriu mă întreb de ce să contribui la ceea ce mă plâng că ne agresează? Când internetul explodează de opinii pe care oricine, calificat sau nu, se simte liber să le exprime, are rost să mai scriu? Ce bine mi-ar prinde puţină linişte, cum înţelept sugera Blaise Pascal!

Lucrurile trebuie văzute de sus, cu calm, (îmi spun) nu e bine sa mă cobor pe câmpul de luptă! De ce nu scriu doar pentru mine, un jurnal intim, în care aş putea să consemnez tot ce vreau, fără să-mi pese de reacţii nocive şi care să nu fie publicat decât postum?! Sau poate ar fi de preferat să scriu doar pentru ceruri?!

Ei bine, nu! Nevoia de a fi împreună cu alţii prin scris, dacă nu voi mai putea lucra în teatru, mă împinge mereu în căutare de repere, dornic să le comunic oricui e interesat.

Privind din perspectivă istorică, nimic nu e nou sub soare: alte generaţii, în alt decor, reciclează aceleaşi experienţe, iar şi iar. Tindem să credem că mai rău nu a fost niciodată, dar descoperim că totul e relativ.

Când citesc, de exemplu, uluitoarele Povestiri din Kolâma ale lui Şalamov, sunt adânc tulburat şi zguduit de molima numită bestialitatea umană, de puterea de a îndura, cât şi de limitele suferinţei; şi atunci realizez ce nemaipomenită şansă am eu să trăiesc acum, chiar dacă în pandemie!


***

Atitudini care denotă barbarie nu sunt noi. Ortega y Gasset scria că "... sub fascism a apărut pentru prima oară o tipologie de oameni care nu vor să demonstreze că au dreptate, ci pur şi simplu îşi impun opiniile." E o descriere exactă a momentului prezent.

Odată cu creşterea recentă a populismului şi tribalismului în America, mulţimile (sau mai bine zis gloatele) apar din ce în ce mai iraţionale. Fiecare tabără vrea un fel de dictatură a propriei ideologii, fie sub un lider puternic pe care să-l aduleze, fie sub unul pe care să-l poate controla.

Acum 125 de ani, Gustave Le Bon[ii] scria: "În ciuda progreselor, filosofia nu a putut să ofere gloatelor nici un ideal care să-i farmece, dar, cum masele au nevoie de iluzii cu orice preţ, ele se întorc instinctiv, ca insectele în căutarea luminii, către oratori care le oferă ce îşi doresc. Nu adevărul, ci eroarea a fost întotdeauna factorul principal în evoluţia naţiunilor.... Viitorul aparţine iluziei sociale, înscăunată pe grămezi de ruine ale trecutului. Gloatele nu au fost niciodată însetate de adevăr. Ele întorc spatele evidenţei, care nu e pe gustul lor, şi preferă să adore eroarea, dacă eroarea le seduce. Oricine le poate procura iluzii devine uşor liderul lor. Oricine încearcă să le distrugă iluziile e întotdeauna victima lor".

Reperele sunt numeroase, dar pentru moment mă opresc aici, întrebându-mă: nu e totuşi preferabil să acceptăm să fim pe umerii adevăraţilor uriaşi decât să fim târâţi în noroi, la picioarele unor idoli falşi?




William Shakespeare Memorial at Southwark Cathedral. The stained glass shows characters from Shakespeare's work, while below he is reclining with a quill. Southwark Cathedral is the oldest cathedral church building in London.

Liternet, Ianuarie 2021