Constantin
În dreptul mamei e trecută Vera Moore, iar în dreptul tatălui – nimic. John Constantin Brâncuşi Moore n-a fost niciodată recunoscut de celebrul său tată, dar mama sa, pianista engleză Vera Moore, a fost una dintre cele mai mari iubiri ale lui Constantin Brâncuşi. Ionuţ Teianu, cineast român stabilit la Paris din 1991, lucrează de trei ani la documentarul „În căutarea tatălui pierdut", produs de Tudor Giurgiu: „Cea mai emoţionantă scenă se petrece la Hobiţa, când John Moore şi cei doi fii ai săi ajung să-şi cunoască verii, strănepoţi după fraţii lui Brâncuşi. Să fii însă recunoscut de lumea artistică, dar nu şi de propriul tată, rămâne pentru John Moore o mare durere şi un mister", comentează Ionuţ Teianu. Filmul acestei dureri va fi prezentat în premieră la Festivalul TIFF de la Cluj, în 2016. În memoria colectivă, Brâncuşi e acel ţăran din Hobiţa care, plecat la 28 de ani pe jos spre Paris, a îngenuncheat New York-ul cu „Pasărea" sa măiastră şi a subjugat zeci de femei, într-o viaţă de „călugăr". Adevărul îl ştiu cei care l-au cunoscut.
Brâncuşi ca tată era un subiect interzis. Ea (n.r. – Vera) a acceptat voinţa lui Brâncuşi. În actul de naştere al băiatului, făcut la Londra, scrie, la nume «Moore», iar la prenume «John Constantin Brâncuşi». (Doina Lemny, muzeograf, cercetător, Centrul Pompidou Paris)
INTERVIU Ionuţ Teianu: Moment emoţionant cu rudele de la Hobiţa
Nicio moştenire, nici măcar morală, nu a primit John Moore de la tatăl său, celebrul Constantin Brâncuşi. Dar nici nu a vrut, spune cineastul Ionuţ Teianu, care i-a povestit Cristinei Hermeziu despre viaţa fiului nerecunoscut. John nu apare în presă, se ţine departe de lumina reflectoarelor, la fel cum o fac şi cei doi fii ai lui. Tocmai de aceea, vă redăm un scurt interviu cu Ionuţ Teianu, cel care a fost alături de familie în ultimii trei ani, pentru realizarea documentarului, „În cautarea tatălui pierdut".
„Weekend Adevărul": În ce mod l-a marcat pe John Constantin Brâncuşi Moore această filiaţie nerecunoscută?
Ionuţ Teianu (foto dreapta): John e născut în 1934. În adolescenţă, mama, Vera Moore, i-a spus că tatăl său este Brâncuşi, dar că totul trebuie să rămână între ei, un secret de familie. El a crescut aşa, cu această interdicţie. Într-o zi, mama sa voia să iasă în oraş. „Te duc eu cu maşina", i-a spus John. A oprit maşina în faţa atelierului din rue Ronsin. Mama s-a dat jos, a bătut la uşă. Brâncuşi a deschis, era deja un om în vârstă. A fost prima oară când John şi-a văzut tatăl. S-au uitat unul la celălalt şi atât. Brâncuşi a dat să închidă uşa. În momentul acela, John a luat aparatul de lângă el şi i-a făcut o poză, în uşă. Ar fi un clişeu un pic neclar, în mişcare. John nu mai găseşte negativul acestei fotografii, dar îl caută încă. Nu am nicio îndoială că spune adevărul. Poate că până la urmă va şi regăsi această imagine neclară a lui Brâncuşi tatăl.
Cum l-aţi cunoscut pe fiul lui Brâncuşi?
I.T.: L-am cunoscut pe John acum câţiva ani, în momentul în care el începea căutările în jurul tatălui şi al rădăcinilor sale. M-a fascinat să văd cum un om de aproape 80 de ani, fost fotograf timp de 30 de ani la „Crazy Horse" în Paris, vrea să-şi descopere tatăl – omul – din spatele artistului celebru.
A fost prima oară când John şi-a văzut tatăl. S-au uitat unul la celălalt şi atât.
Pe urmele lui Brâncuşi, după „Oameni şi melci"
Ionuţ Teianu, cineast român stabilit la Paris din 1991, este autor al documentarului „Afacerea Tănase: Leapşa pe murite" şi scenarist al filmului de ficţiune „Despre oameni şi melci". În 2016 va prezenta, în premieră, la TIFF, documentarul „În căutarea tatălui pierdut", despre John Constantin Brâncuşi Moore, fiul nerecunoscut al lui Brâncuşi.
O cunoscătoare îndeaproape a vieţii lui Brâncuşi
Doina Lemny, doctor în istoria artei, este muzeograf-cercetător la Muzeul naţional de artă modernă, Centrul Pompidou Paris. Co-curatoare a şapte expoziţii tematice la Atelierul Brâncuşi din 1998 în 2002, este autoare a mai multor volume : Brâncuşi, Paris, Oxus, 2005; Brâncuşi & Gaudier-Brzeska: points de convergence, Paris, L'Échoppe, 2009; Lizica Codréano, une danseuse roumaine dans l'avant-garde parisienne, Lyon, Fage, 2011; Brâncuşi, au-delà de toutes les frontières, Lyon, Fage, 2012; Brâncuşi, coll. „Monographies", Paris, éditions du Centre Pompidou, 2012; Henri Gaudier-Brzeska, „un sculpteur mort pour la France", Lyon, Fage, 2015.
Ne-am aştepta ca un fiu (nerecunoscut) al unei celebrităţi să vrea să fie în lumina reflectoarelor, să ceară o anumită recunoaştere legală, pentru a legitima o eventuală moştenire – măcar morală – a înrudirii directe, cu Brâncuşi în acest caz. Ce fel de personalitate are John Constantin Brâncuşi Moore, din această perspectivă?
I.T.: John a acceptat situaţia aceasta: de fiu nelegitim. Niciodată n-a fost interesat de bani, n-a făcut demersuri ca să-l moştenească, nici la moartea lui Brâncuşi, în 1957, nici la moartea Verei, mama sa, în 1997. Era totuşi un lucru dureros pentru el şi cred că durerea era atât de adâncă, încât nu voia nici s-o analizeze, nici s-o reactiveze. Numai că în „seara vieţii", cum se spune, a început să-l preocupe. A început să caute printre hârtiile mamei. A găsit foarte multe scrisori dintre Vera şi Brâncuşi. A găsit fotografii păstrate de Vera. Avea şi un „Prometeu", pe care Brâncuşi i-l dăduse mamei, înainte de a-l fabrica în bronz.
Practic, John Constantin Brâncuşi Moore a început, după o viaţă de tăcere şi de acceptare a tainei, să umble, la bătrâneţe, pe urmele tatălui său: a fost la cimitirul din Montparnasse, la atelierul din faţa Centrului Pompidou, s-a dus în România. Am surprins în filmul pe care îl pregătesc un moment foarte emoţionant, la întâlnirea cu rudele de la Hobiţa: clipa în care John, împreună cu fiul său cel mic, care are acum 37 de ani, fără să vorbească limba, îşi dau seama că sunt din aceeaşi familie.
În ce termeni o evocă el pe mama sa, Vera Moore, şi modul ei de a accepta, din iubire pentru Brâncuşi nerecunoaşterea filiaţiei?
I.T.: John nu-şi judecă nici mama, nici tatăl, dar nu-i înţelege. El vrea să-şi clarifice lui toată povestea, când nu se mai poate schimba nimic. John şi-a descoperit tatăl, ca om, cu toate contradicţiile sale. Cei doi băieţi ai săi, nepoţii lui Brâncuşi, se ţin un pic deoparte de toate acestea. Sunt interesaţi, îl ajută pe tatăl lor să meargă pe urmele bunicului ilustru, dar o fac de dragul lui John. Documentarul la care lucrez de trei ani va fi un film de lungmetraj, va avea 80 sau 90 de minute. Premiera va fi la TIFF, în 2016. Este totuşi emoţionant să vezi un om în vârstă, care nu vrea să apară în presă, preocupat să-şi afle rădăcinile şi mai ales să-şi înţeleagă tatăl, pentru că nu l-a recunoscut.
Un roman de iubire
Femeile i-au pozat, au dansat pentru el, au acceptat să-i fie muze, secretare, amante, prietene, fantasme. Dar pentru Brâncuşi, „monahul" cu ochi de copil şi barbă gri (se identifica el însuşi cu Milarepa), fidelitatea faţă de o femeie nu intra în angajamentul lui de creaţie, în care libertatea rămâne o „coloană infinită". „Bărbatul care şlefuieşte femeile", după cum l-a numit foarte devreme criticul Roger Devigne, în 1920, va fi colecţionat trupuri ca să sublimeze forme. Ceva din imaginea unei prietene tinere, Florence Meyer, fiică a proprietarilor publicaţiei „Washington Post", pe care o vede ieşind din valuri, s-a prelins în unduirea strălucitoare şi senzuală a „Focii"; sau, invers, peste ovalul lui „Narcis", deja gata în atelier, s-au suprapus mai apoi sprâncenele unei vizitatoare, sofisticata Margit Pogany.
Brâncuşi vedea în corespondenţa sa cu Marthe Lebhertz, din 1926, un roman de iubire. Îi număra şi clasa paginile şi se alinta iubitei, parafând povestea de dragoste dintre „Tonton şi Tantan" cu vigneta sărutului, semnătura lui de îndrăgostit. Scrisorile dintre Brâncuşi şi Marthe, fiica unui eleveţian, venită la Paris să ia cursuri de dans, au fost găsite în atelierul artistului şi se păstrează astăzi la Biblioteca Kandinsky de la Centrul Pompidou. Sculptorul îi scrie de la New York celei pe care o numea „blonda Isolda", pe 22 septembrie 1926: „Îţi scriu câteva cuvinte, dragă Tonton, din ţara poveştilor cu zâne. E atât de frumos şi de inedit încât nu poţi să-ţi închipui dacă nu vezi (…) şi cu toate astea sunt ca o stâncă în exil".
Pitoresc, „arţăgos, ţâfnos, chiar răutăcios", cum îl descrie Eugen Ionescu, Brâncuşi nu va fi fost un amant comod, uşor de manipulat, uşor de păstrat. Brâncuşi o cunoaşte pe Vera Moore (foto sus) prin intermediul unui curator englez, Jim Ede. Pianista îi cere prietenului Jim o listă cu cunoştinţe din Paris pe care să le invite la concertele ei. Într-o zi, printre spectatori, s-a aşezat Brâncuşi. Iubirea lor matură şi secretă s-a întins pe decenii, din 1930, trecând prin război, până la moartea lui Brâncuşi, în 1957. Ca să-i nască fiul pe care Brâncuşi nu-l voia, Vera a fugit la Londra. Fiul nedorit, John Constantin Brâncuşi Moore, păstrează şi astăzi în arhiva personală rânduri de jar: „Mă simt ca în faţa primei Iubiri. Şi eu care mă credeam vindecat, pentru totdeauna", îi scrie Brâncuşi Verei şi semnează cu acelaşi magic şi epurat desen de îndrăgostit, efigia Sărutului. Dacă Marthe l-a iubit foarte mult, Vera l-a divinizat. Fiecare în parte şi împreună, toate celelalte femei l-au fantasmat. Puţine iubiri, multe himere. (Cristina Hermeziu).
Doina Lemny, muzeograf-cercetător: „Cea mai mare iubire a lui Brâncuşi a fost Vera Moore. Dar sculptorul nu şi-a dorit copii"
Doina Lemny, muzeograf-cercetător la Muzeul naţional de artă modernă Centrul Pompidou din Paris, autoare a mai multor cărţi, în franceză şi în română, despre viaţa sculptorului, vede cel mai bine ironia faptului că artistul care a ţinut să-şi controleze atât de mult, în timpul vieţii, propria imagine a reuşit să lase posterităţii, pe lângă opera sa, mai mult decât o legendă: o viaţă în plus. „Viaţa amoroasă a lui Brâncuşi e un fir înnodat peste tot şi care reflectă o anumită tristeţe: un artist atât de mare, care a iubit copiii, nu şi-a recunoscut propriul copil", comentează Doina Lemny.
Doina Lemny, în Centrul Pompidou
„Weekend Adevărul": Cât e mit şi cât e realitate din Brâncuşi – seducătorul, „l'homme à femmes"?
Doina Lemny: Era foarte seducător. Îl vedem în fotografii. O privire pătrunzătoare, o figură foarte simpatică şi atrăgătoare, cu trăsături ferme ce impuneau, dând staturii sale o alură de super erou. Femeile îşi închipuie în fantasmele lor că un sculptor e un bărbat înalt, cu barbă neagră… Brâncuşi era mic – un metru şaizeci– şi vânjos. Dar avea un farmec deosebit. Printr-un soi de mister pe care îl crea el însuşi în jurul său, el nu se dezvăluia, nu povestea prea multe din viaţa sa. Femeile îi făceau curte. Îi făceau curte şi pentru că îl plăceau şi bineînţeles pentru ceea ce reprezenta pe plan artistic. Oricine venea la atelier se gândea că putea avea un cadou. Dar Brâncuşi nu era chiar darnic, nu dădea decât câte o fotografie sau un desen pe ici, pe colo.
Aţi cunoscut mai multe dintre „iubirile" lui Brâncuşi. Ce a rezistat în timp, pentru aceste femei frumoase şi celebre, aflate în ultima parte a vieţii, din acest mit al seducătorului?
D.L.: Am intervievat mai multe persoane pentru teza mea. Galeriste, personalităţi care au locuit în Impasse Ronsin, unde Brâncuşi îşi avea atelierul. Hanna Ben Dov, care a murit acum şase ani, m-a impresionat foarte mult. Era căsătorită cu Reginald Pollack, care a scris în 1988 articolul „Brâncuşi şaman sau showman", publicat în revista americană „Art and Antiques". O fidelă a atelierului Brâncuşi. Ea era foarte tânără. Brâncuşi o iubea, dar era o iubire paternă. În joacă, îi lăsa bileţele la uşă – „Te-a căutat un amant" – şi o striga cu un diminutiv românizat, „Annica". „Era frumos, îl iubeam… Înţelegeţi, asta n-avea nimic sexual, era o adoraţie", îmi mărturisea Hanna Ben Dov. Când şi-a dat seama lângă ce artist locuia, era atât de vrăjită de sculpturile lui, încât orice vedea pe malul unui râu erau capete de Brâncuşi, care i se păruseră întotdeauna şlefuite de natură, nu de mână de om.
O privire de îndrăgostită, deci. Era totuşi Brâncuşi un Don Juan?
D.L.: Lui îi plăcea compania femeilor. Le făcea complimente şi le observa. Şi Hanna Ben Dov mi-a povestit acest aspect. Dar şi soţia lui Aristide Maillol, frumoasa rusoaică Dina Vierny, a devenit muza lui Brâncuşi. Dina Vierny mi-a mărturisit că îl iubea pe Brâncuşi. Eu voiam să ştiu cine mai venea, dacă mai erau şi alte femei. Dina mi-a povestit că Brâncuşi o primea singur: „Mă duceam la el pentru că simţeam nevoia să-mi împrospătez puţin privirea, să mă resursez. Mă aşeza pe canapea, îmi făcea o cafea, discutam de una, de alta, nu discutam despre Maillol. Dar în timp ce îmi beam cafeaua, îi simţeam privirea plimbându-se pe ceafa mea". Trebuie să spun că Dina Vierny purta o coadă împletită frumos, unduită pe ceafă, armonizându-se cu coloana vertebrală ca o linie mediană, bine accentuată în nudurile sculptate de Maillol. Alunecarea privirii pe ceafa elegantă a Dinei poate fi interpretată ca o aluzie sexuală, mai subtilă decât o atingere. Eu o întreb, spunând că totuşi Brâncuşi se mai lăuda cu diverse cuceriri. „Minţea", îmi spune Dina, „minţea adevărat…".
Era o complicitate care nu e uşor de decodat…
D.L.: Hanna Ben Dov mi-a povestit despre cercul de apropiaţi care veneau în atelierul din Impasse Ronsin: „Pentru mine era disponibil întotdeauna. Când mă vedea pe mine se lumina, când îi vedea pe băieţi, pe bărbatu-meu – Pollack, îi lua la rost: că nu ştiau să transporte o piatră sau să despice un lemn". Era dur cu artiştii. Un exemplu îl aminteşte Hanna Ben Dov. Când soţul ei încerca să despice o buturugă, lovind cu putere, Brâncuşi îl opreşte şi-i spune dojenindu-l cu severitate: „Pollack, du-te şi caţără-te în copaci ca o maimuţă. Arta nu înseamnă să dai lovituri. Arta este contemplare".
Marthe Lebherz, Irina Codreanu, Brâncuşi şi Lizica Codreanu, Paris, 1926-1927 FOTOGRAFII „Brâncuşi, artistul care transgresează toate hotarele" - Doina Lemny
Darthea Speyer a venit la Paris la sfârşitul anilor 1940. Făcea parte din acea generaţie de americance bogate care veneau să-şi facă galerii în capitala Franţei. Când am cunoscut-o avea peste 90 de ani, o apariţie ca-n filme: blondă, înaltă, cu ochi mari albaştri, puşi în evidenţă de un machiaj accentuat. Eu o întrebam pe cine aţi mai văzut în atelier la Brâncuşi, iar ea dădea ochii peste cap: „Brâncuşi mă primea în intimitate". Ea primise două desene de la Brâncuşi, le avea la galeria ei. Acestea n-au fost iubiri mari. În arhive avem nişte scrisorele ale unei româncuţe, nu ştiu dacă era studentă, n-am găsit niciun document în acest sens: Titina Bărbulescu. Avem desene de-ale ei. A locuit la atelier o perioadă: Brâncuşi va fi iubit-o cât a iubit-o şi apoi a dat-o afară, cum îi era obiceiul. Ea îi scrie după aceea: „Nu mi-ai răspuns". Brâncuşi nu prea răspundea la scrisori şi când zicea stop, pentru el era stop. El le prezenta pe fiecare drept verişoare, nepoate…
„Mitul Brâncuşi, în România: poet, filozof şi Don Juan"
I se atribuie o mare iubire cu Maria Tănase.
D.L.: Sunt… „broderii". În România, Brâncuşi nu e doar un „Don Juan", e şi „filozof ", e şi „poet": dacă te atingi de acest mit, e vai şi amar. Brâncuşi are o colecţie de discuri impresionantă, din toate ţările, cu muzica popoarelor, inclusiv muzică populară românească, constituită de etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, care a colaborat la constituirea Arhivelor internaţionale de muzică populară din cadrul Muzeului de etnografie din Geneva. Maria Tănase a fost într-adevăr la atelier. Dar asta nu înseamnă că a fost o mare iubire. Prin Maria Tănase era mai curând vorba de nostalgia artistului pentru ţară. Din arhive şi mărturii, legături pasagere au mai fost: cea cu Romany Mary – americancă, originară din Oltenia. Legătura cu Peggy Guggenheim: sunt iarăşi „dantelării". Ea era căsătorită cu Max Ernst, iar de la Brâncuşi voia să obţină lucrări la un preţ mai mic. Ar fi zis într-o împrejurare: „Aş fi fost în stare să mă mărit cu el ca să obţin lucrări". Dar n-a fost nicio relaţie amoroasă.
Maria Tănase a fost într-adevăr la atelier. Dar asta nu înseamnă că a fost o mare iubire. Prin Maria Tănase era mai curând vorba de nostalgia artistului pentru ţară.
Iubirile trecătoare fac parte din personajul legendei Brâncuşi. Sculpturi celebre poartă nume de femei. Asta înseamnă neapărat că le-a iubit?
D.L.: Cu Pogany nu se ştie ce a fost în… capul lui. Sunt documente scoase la iveală de Sidney Geist, care mi-a relatat parcursul acestei prietenii. Pictoriţa Margit Pogany s-a instalat la Paris în 1910 şi a venit să viziteze atelierul, însoţită de o prietenă. Au văzut în atelier „Narcisul" lui Brâncuşi, în alabastru: capul mare şi ochii bulbucaţi. Iar prietena îi spune lui Margit Pogany: „Ai zice că eşti tu". Brâncuşi preia acest cap, cu ochii bulbucaţi, continuă să-l şlefuiască, dându-i o eleganţă feminină şi îi dă numele de „Domnişoara Pogany". Ochii tinerei artiste l-au impresionat fără doar şi poate. Se ştie că pe drumul de întoarcere din România, în 1914, el s-a oprit la Budapesta şi a căutat-o. Dar ea nu era acasă.
Pe cine a iubit cu adevărat Brâncuşi?
D.L.: Când avea 50 de ani, se îndrăgosteşte de o fată de 20. Amor mare, dar care s-a petrecut de la distanţă pentru că el pleacă în America să-şi pregătească expoziţia de la Brummer Gallery. În 1926 o cunoaşte, deci, pe Marthe (foto dreapta) şi o angajează ca secretară, să rămână stăpâna atelierului, să-i ţină evidenţa corespondenţei şi să se ocupe de treburile curente. Marthe era frumoasă, blondă, cu nişte cozi împletite, ca mocăniţele noastre. Pe această „Marthe" o regăsesc în corespondenţa lui Brâncuşi cu Marcel Duchamp, pe care o pregătesc pentru publicare. Duchamp îi scrie tot timpul „salutări Marthei". Marthe a sperat că ea şi Brâncuşi se vor căsători. În 1926, Brâncuşi cumpără un teren pentru o casă. Planurile lor s-au dus de râpă: Brâncuşi ar fi vrut să locuiască cu ea, nu neapărat să se însoare, deşi îi promitea la acea vreme. El era mai modern decât noi acum, voia o uniune liberă. Marthe s-a întors la Geneva, unde a şi murit, la 103 ani.
În anii 1930, o altă iubire, matură, de lungă durată, l-a legat de Vera Moore pe care o cunoaşte după procesul cu vama americană, când Brâncuşi devenise celebru. Curatorul englez Jim Ede, care în 1925 a devenit muzeograf la Tate Gallery, îi face cunoştinţă cu pianista englezoaică Vera Moore. A fost până la sfârşitul vieţii o relaţie de suflet. Ea era ca o „soţie", foarte fidelă, secretară, făcea de toate, dar nu locuia la atelier. În ianuarie 1934 ea îl anunţă că e însărcinată. Brâncuşi a dat-o afară. Ea s-a întors la Londra, unde a născut, iar naşul acestui copil este însuşi Jim Ede. La naşterea băiatului, Brâncuşi îi trimite Verei două fotografii: într-una e, simbolic, o buturugă, un ciot de lemn care a înverzit; în cealaltă sunt fântânile arteziene de la Versailles.
„Brâncuşi, ca tată, era un subiect interzis"
În ce fel s-a purtat Brâncuşi cu unicul său copil?
D.L.: E ceva foarte dur şi trist. După ce a născut, Vera se întoarce în Franţa, în provincie. În timpul războiului, Brâncuşi îi trimite bani, ea îi croşetează şosete, face dulceţuri, se ajutau. După război, Vera continuă să vină la atelier, băiatul avea deja 18 ani. Tânărul John o conducea pe mama lui la atelier în maşină. Brâncuşi, la o vârstă avansată, nu mai lucra. Îşi petrecea timpul meditând într-un fel de aşteptare continuă. Găsindu-se în faţa porţii atelierului, o chema pe Vera, dar pe băiat îl ignora, nici măcar nu-l saluta. Atât l-a văzut. Eu i-am cunoscut pe Vera şi pe fiul lor. El mi-a spus: „Mama nu voia sub nicio formă să vorbim despre acest subiect". Brâncuşi, ca tată, era un subiect interzis. Ea a acceptat voinţa lui Brâncuşi. În actul de naştere al băiatului, făcut la Londra, scrie, la nume – „Moore", iar la prenume – „John Constantin Brâncuşi"; în dreptul mamei e trecută Vera Moore, iar în dreptul tatălui, nimic. Cea mai mare iubire a lui Brâncuşi a fost Vera Moore. Dar sculptorul nu şi-a dorit copii.
Mai mulţi artişti au avut această atitudine. Bunul său prieten Marcel Duchamp n-a recunoscut niciodată fetiţa pe care a avut-o cu primul său amor din tinereţe. A recunoscut-o, într-un fel: juca şah cu soţul fetei lui, ştia perfect cine este, dar nu se discuta niciodată despre legătura de înrudire. Drept dovadă, moştenitorii lui Duchamp sunt Matisse Monnier, moştenitori proveniţi din înrudiri ulterioare. Artistul este în general foarte egocentric. Brâncuşi adora copiii, dar probabil că în sinea sa considera că existenţa unui copil l-ar fi angajat. Brâncuşi a iubit femeile, dar n-a acceptat niciodată să se angajeze legal faţă de o femeie.
A ţinut să-şi sfârşească zilele singur printre copiii lui – operele care au pus baza sculpturii moderne, singurele demne de a-l însoţi în eternitate.
Între atâtea iubiri, cine a rămas lângă el la bătrâneţe?
D.L.: A rămas Vera şi au rămas Alexandru Istrati şi Natalia Dumitrescu, care prin testament au devenit legatarii săi. El îi considera ca pe oamenii care trebuiau să-l ajute la bătrâneţe. Alexandru îi căra pietre, Natalia îi făcea când şi când menajul. Dora Vallier, istoric de artă de origine bulgară, l-a intervievat spre sfârşitul vieţii pentru constituirea unui număr special al revistei „Cahiers d'art", conduse de Christian Zervos. Impresionată de ambianţa de la atelier, Dora Vallier face un portret realist al batrânului artist care-şi aştepta sfârşitul într-o atmosferă stătută, neprimitoare.
În ultima parte a vieţii a existat o femeie care a vrut să devină consoarta lui: Valentine Hugo. Ea a fost soţia lui Jean Hugo, nepot al poetului Victor Hugo, ambii au făcut parte din grupul avangardiştilor. Valentine a pictat şi ea, a fost amanta lui Erik Satie. După toată viaţa ei aventuroasă, pe la sfârşitul vieţii a ajuns muritoare de foame. A aterizat la atelierul sculptorului, dar Brâncuşi era mai inteligent decât toţi şi decât toate. A ţinut să-şi sfârşească zilele singur printre copiii lui – operele care au pus baza sculpturii moderne, singurele demne de a-l însoţi în eternitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu