Umorul si drama lui Oscar Wilde

Citesc în sfârșit Oscar Wilde / de Profundis. Am tot evitat, dar acum chiar era momentul.
- Mi se rupe sufletul, i-am zis unei prietene, azi, în bucătărie.
- Păi n-ai de ce, că a murit, s-a amuzat ea. Suferă și tu pentru cei vii.

Cartea îmi lasă un gust amar, greu. Omul cu cel mai savuros umor din istoria literaturii engleze se umilește și se prezintă în postura de victimă în fața unui mediocru arogant, care îl subjugă sufletește. Cu ce?
Cum e posibil? Ce anume a produs obsesia? Am eliminat toate celelalte motive, căci se elimină ușor. Individul care i-a halit sufletul era meschin, oportunist, arogant, invidios, laș. Faptul că era lord nu îl făcea tocmai nobil. Era frumos!
Chiar și atunci când însoțește un caracter putred, frumusețea te ține în puterea ei și te distruge. Te face să înnebunești așa cum se spune că pățeau marinarii, după ce vedeau o sirenă.
O spune Shakespeare în sonete atât de bine!
Și nu te chinuie atât că te afli pe nisipuri micșătoare cu un asemenea ins, care e întotdeauna conștient de puterea lui de seducție, cât faptul că frumusețea însăși e o nălucă, e efemeră și ambiguă și inefabilă și nu poate fi niciodată palpată, posedată.
Bănuiesc că și amantele frumoase au împins artiști în pragul sinuciderii, dar amații cu aer de Adonis sunt ucigători.

”Cel mai mult mă condamn pentru întreaga degradare etică pe care ți-am permis să mi-o produci.”

IB