Singuratate

S-a spus și s-a răspus: epidemia de depresie va ucide cel puțin la fel de mulți oameni, dacă nu chiar mai mulți. Pe de altă parte era previzibil să se întâmple și era previzibil și dezastrul psihologic.
La țară, în veacurile trecute, omul muncea la câmp și nu era singur, nu trăia nimeni desperecheat sau fără familie. Orașul alienează. Orașul e un generator de distanță, de neînțelegere, de disonanță.
Cu ocazia aceasta mulți am aflat sau ni s-a reconfirmat cât de puțin însemnăm pentru alții și cât de puțin înseamnă ei pentru noi. Noile stiluri de viață, e limpede pentru toată lumea, ne mențin într-o stare continuă de provizorat, de experiment, de ”căutare de sine” și criză. Așa zisa deschidere e de fapt risipă. Așa zisa menținere a orizontului liber e de fapt un amplificator al singurătății, un releu.
Iluzia acestei deschideri și a nenumăratelor opțiuni ne făcea să resimțim mai puțin acut și demoralizant această spoială de implicare, spoială de comunicare, spoială de sentiment care ne mențineau iluzoriu împreună cu ceilalți - nesemnificativi.
Când orice întâlnire înseamnă potențial un risc de a fi contaminat, lucrurile devin dramatice. Mie mi se pare de bun augur pentru umanitatea cea tembelă că trece prin asta. Unii realmente nu învață decât din suferință și nu se maturizează decât constrânși. Orice în viață are consecințe. Acum sunt nevoiți să fie responsabili. Pare că natura a conspirat să dea o lecție morală celor care refuzau să priceapă că joaca nu durează la nesfârșit, că viața nu e numai ”fun” & ”funny”. Că nu sunt atât de invincibili și de ”lupi singuratici” și de ”liberi”. E o lecție despre dependență. Despre necesitatea de a o valoriza. Izolarea ne arată cât de vitală ne e coexistența. E vital să nu fii singur în această perioadă. Cei care, din nenorocire, sunt, și anume la modul categoric - n-au nici măcar șansa de a avea pe cineva peste mări și țări care le asigură minimal un sprijin sufletesc - o duc foarte greu, foarte. Nici nu îndrăznesc să îmi imaginez.
Oamenii fug unii de alții, prea puțini sunt dispuși să își riște viața sau pe a părinților bătrâni pentru o aventură. Vor garanții. Nu mai vor legături ușoare, frugale, experimentale. Falimentare. Charisma singurătății s-a evaporat, nu mai e așa de amuzant să fii de capul tău. Poți să umbli creanga, dar n-ai companie, ești cu adevărat singur, la modul evident, au căzut aparențele, voalurile, euforizantele care îți dădeau un confort oarecare. Nu iese unul din bârlog, fac pe eroii prin rețele, dar nu ies.
Îmi spunea un prieten că asta înseamnă o societate ”de seră”. Oamenii devin totodată mai superficiali, mai inconștienți, mai răsfățați și mai fricoși. Natura avea reglajele ei fine. Odată dată peste cap lucrurile o iau razna. Climatul de seră distruge mecanismele de adaptare. Prea multă frică perturbă instinctele.
Doar atingerea virtuală nu ajunge.
Mi se rupe inima și pentru luminații și pentru zevzecii care acum se luptă cu depresia. Bineînțeles că o bună parte dintre ei nu își merită chinul, sunt victime colaterale ale trăitului într-un regim care, deși pare protector și îngăduitor cu drepturile individuale, ce îi răpește individului e mai mult decât ce îi oferă. Cred că aceasta ar fi o bună definiție a societății de consum.
Paradoxal, individualismul nu i-a făcut pe indivizi să aibă o voce, ci i-a amuțit. Nu mai are nimeni răbdare să-i asculte pe alții. Nu i-a apropiat, ci i-a îndepărtat pentru că nu prea mai sunt mulți dispuși la concesii. Nu mai au răbdare. Libertatea îi face să se tot sustragă oricărei situații incomode. Tot cred că vor găsi pe cineva care să li se potrivească mânușă... Viața trece și ei așteaptă.
Singurătatea acum e mai grea tocmai pentru că nu mai există un viitor cert, predictibil. N-a existat niciodată nimic sigur, doar iluzia că ne putem face planuri, iar fantasma aceea ne hrănea sentimentul că suntem totuși conectați. Și eram. Unii ne bazam pe avioane, pe faptul că nu erau așa de greu de acoperit distanțele. Nu mai e cazul.
Nu prea mă pricep să încurajez pe nimeni. Cert e că de virus nu se scapă. Sunteți conștienți? De virus nu se scapă. Vom fi dependenți de vaccine, dar frica va rămâne, va trebui să trăim cu ea. Acum culegem ce am semănat, fiecare.
Virusul a făcut să crească mult costul tuturor lucrurilor: al comunicării, al atingerii. Chestiuni care deveniseră aproape gratuite. Asta face decadența - produce surplus și superficialitate - toate valorile își pierd valoarea. În situații de criză, însă, prețul fiecăreia crește teribil. Lucruri pe care unii nu dădeau doi bani devin esențiale. Ceea ce aveau la discreție cândva e de câștigat acum cu mult efort. E un principiu valabil pentru orice fel de criză și pentru orice tip de valori.
Va trebui pur și simplu să fim mai exigenți, mai atenți și mai responsabili, mai treji, mai asumați, mai vii.
Eu am trăit mereu cu gândul că pot muri oricând, n-am simțit mare diferență. Am iubit mereu sub spectrul urgenței, cu sentimentul că totul poate oricând dispărea, pe viață și pe moarte, cum se zice. Nu s-a schimbat nimic. Oricum când știi că ai trăit-o - dragostea - și anume în doi și nu doar ca pe un vis e mult mai ușor de murit, mult mai ușor.
Aș vrea să pot face ceva ca să îi alin pe cei care suferă acum de singurătate și depresie.
Acest articol l-am scris în solidaritate cu Anne Bruno. Am zis că nu se supără dacă o fac cu vorbele mele.

acesta este mesajul ei:

”toti am trecut pe acolo

Depresia ucide și singura soluție este să vorbești cu cineva care nu te judecă. Fac un check-in emoțional pentru a ne arăta sprijinul reciproc. Am nevoie de șase persoane care postează, nu distribuie, acest mesaj și arată că vor fi mereu acolo când cineva are nevoie să vorbească.
Sunt destul de sigura de cine o va face. Aproape sigura.”

IB