Povestile exilului

NAHID

fragment de roman
________________________________________
Psiholoaga lovea insistent cu stiloul în masă de mai bine de zece minute și Nahid o privea cu o mină absentă. Își dădea seama că femeia care încerca să o facă să vorbească era ea însăși tulburată de ceva.
Mereu o altă autoritate o înhățase și alesese ce e mai bine pentru ea. Fiecare nouă autoritate pe mâna căreia încăpea o condamna pe anterioara și proceda la fel.
Părinții îi aleseseră un soț la 15 ani, soțul blamase educația părinților ori de câte ori i se părea că nu-și cunoaște locul, iar după moartea lui, imamul londonez decisese că locul ei era în casa unui văr care avea să o mărite cu de-a sila pentru a doua oară, dacă n-ar fi venit salvatorii englezi să o interneze la balamuc, după ce încercase să se arunce pe șinele metroului. De acolo aveau s-o depoziteze într-o locuință socială, ținând-o sub strictă supraveghere. Oricum, mai devreme sau mai târziu, statul britanic avea să slăbească lațul și rudele lui, care vegheau din umbră, aveau să o captureze din nou. Dar, la a doua tentativă, n-ar mai fi dat greș. Știa de data aceasta ce are de făcut: era suficientă o singură înghițitură.
Chiar n-avea niciun chef să vorbească. Când ești supraviețuitorul unei catastrofe sunt toți cu ochii pe tine și te simți ca un animal de circ, se gândește psiholoaga. Nahid îi studiază inelul din aur masiv cu rubine. Îl poartă la dreapta. Oare o fi măritată? Îi vede ochii zbuciumați, în care se citește sentimentul eșecului. N-ar vrea să o agaseze, pur și simplu în ziua aceea cuvintele refuzau să țâșnească din gura ei.
- La ce te gândești? o întreabă psiholoaga.
- La vântul deșertului.
Nahid s-a născut într-unul din acele mici orașe cu istorie milenară, pierdute printre dunele pustiului Kavir cel sărat, undeva în provincia Isfahan. A crescut și a trăit acolo până la cincisprezece ani, când i-a venit vremea măritișului, pe fundul unei foste mări. Bunica Ara își scotea scaunul în pragul casei și asculta vuietul vântului. Știa înainte cu câteva ore bune când se va apropia furtuna. Cânta uneori niște melodii vechi, alcătuite din câteva note doar, cu o voce gravă, care venea, parcă, dintr-o altă lume. Bunica Ara prepara pâinea pentru toată ulița, îi spunea poveștile pe care i le șopteau dunele și recita din Omar Khayyam, deși era analfabetă. Au primit trei catâri și două capre pe ea, atunci când i-au dat-o fiului unui negustor ceva mai înstărit din târg, care avea un magazin de covoare și mirodenii, în Teheran. Pe sora ei mai mare o dăduseră unui localnic și avusese ceva mai mult noroc, se pare.
Avea douăzeci de ani când soțul și stăpânul ei i-a zis: fă-ți bagajele. Vom pleca de-aici în altă parte. Îl bănuia că avea ceva afaceri necurate.
Ar fi vrut să îi spună ceva femeii din fața ei, căci chiar părea nefericită, dar nu îi venea în gând nimic care să merite rostit cu voce tare. Era tunsă scurt și avea cercei lungi, cu niște pietre cubice, care păreau din malachit și niște ochelari cu rame late, negre.
Cu timpul te înveți, nu doar pielea se tăbăcește, ci și părțile moi ale conștiinței, gândește psiholoaga, lovind ritmic în masă cu stiloul. S-a gândit să-i citească lui Nahib despre destinele altora ca ea, ca să nu se simtă un caz izolat, iar iraniana a ascultat-o cu atenție, absorbind fiecare cuvânt și lăsând să se întrevadă durerea acelor femei, dospind în ochii ei migdalați și negri. Numele lor, în parte reale, în parte inventate de psiholoagă, pentru a le fi tăinuită identitatea, au fost primele cuvinte pe care Nahib le-a așternut pe hârtie. După ce i-au dat drumul din ospiciu, autoritățile statului au trimis-o la o școală specială, să învețe să citească și să scrie ca să poată avea o slujbă. La 35 de ani nu se punea problema să trăiască doar din ajutor social.
I s-a spus că poate alege să trăiască oricum. Inclusiv cu o altă femeie. I s-a spus că poate renunța la Hijab, dacă vrea, că nu e obligată nici măcar să creadă, pentru că este cetățean britanic, iar un astfel de cetățean își poate permite să ridice pumnul la cer fără consecințe. I s-au citit drepturile o dată pe zi, mai întâi, apoi o dată pe săptămână, apoi o dată pe lună. Un băștinaș englez ar fi remarcat: în aproape orice deprindere se aplică formula sexului conjugal.
Nahid, susțin autoritățile și savanții, a fost terorizată să creadă. De aceea trebuie încurajată să se îndoiască, să își pună întrebări, să se revolte.
Ea trebuie mai întâi să ajungă la revoltă, ca să se poată elibera.
Ea trebuie să se elibereze de tot ce i s-a spus că are voie și că n-are voie, de acea imagine de sine care o împiedică să dea ochii cu adevăratul ei chip și cu propriile dorințe.
Nahid, însă, știe că nu trebuie nimic și își privește psiholoaga cu regret. A trebui înseamnă un efort, dar ea e obosită, sufletul ei e vlăguit. Sufletul ei vrea să doarmă, nimic altceva. Și, apoi, ce ar putea să își dorească?
O carieră, crede psiholoaga. Deîndată ce se vindecă va visa să aibă o profesie.
Nu, nu e adevărat. Nahid nu vrea nicio profesie. Vrea să stea pe prispă în fața casei și să asculte vuietul deșertului.
N-o fi știind ea carte, dar proastă nu e. Toată istoria li s-a cerut femeilor să muncească, să tragă din greu, să poarte răspunderi și griji de le încovoiau spinările. În ce constă emanciparea? În recunoașterea obidei? Atât?
Psiholoaga îi vorbește despre respectul de sine, despre demnitate, despre auto-afirmare. O pune să evalueze cât de credincioasă se consideră pe o scară de la 1 la 10.
Dar toate acestea sunt pentru ea fantasmagorii, o limbă străină.
Versurile lui Omar Khayyam sunt cele care ei îi vorbesc. „Am venit ca apa şi plecăm ca vântul”, spune poetul iubitor de vin.
Așa-zisa terapie e o învârtire în cerc prin labirintul din mintea psiholoagei, printre coloanele și stabilopozii care susțin lumea în închipuirea ei. E o femeie subțire, cu pomeți înalți și osoși, nu foarte înaltă, cu părul blond-cânepiu, care gesticulează abundent. Nahid se întreabă dacă psiholoaga și-a pus ei însăși vreodată acele întrebări din testele grilă ca să își dea seama cât de absurd e să încerci să dai răspunsuri. De unde să știe cât de credincioasă e? Ea se roagă, de cinci ori pe zi, așa cum au învățat-o mama și bunica. Sunt rugăciuni de mulțumire și rugăciuni ca să capete puterea de a îndura.
Reprezentanta statului britanic își notează în fișa de observații gânduri care vor ajunge în arhivele clinicii sau pe mâna unor specialiști, care vor spune povestea ei altor victime.
Nu trebuie să îi fie frică, i s-a spus, răspicat. Aici, în lumea noastră, femeile sunt apărate, respectate. Poate vorbi liniștită. E încurajată să vorbească, dar Nahid tace. I s-a explicat că nu e nicio rușine să-și descarce poverile intime. Dar ei nu-i vine ușor să-și dezvăluie sentimentele. Și apoi fiecare suflet are o taină a lui care nu se lasă prea ușor descifrată și împărtășită.
Ce știu ei despre onoarea și dezonoarea unei familii persane? Ideea de a trăi până la capătul zilelor în barca de salvare a englezilor nu-i surâdea cine știe ce. S-ar fi întors acasă și ar fi acceptat bucuroasă să fie a treia sau a patra soție a imamului din târg, care era un om bun și pe care îl iubea încă din copilărie, când el era tânăr și frumos ca un zeu. Cu el vorbea în gând atunci când simțea că își pierde cumpătul, el ar fi vrut să îi fie stăpân.
Nu știau nimic, li se părea doar că știu pentru că nu-și înțelegeau decât păsăreasca lor, cu drepturile și libertățile.
Nahib e conștientă: între ele e o partidă de șah. Chiar dacă nu citește, nu-i bătută în cap. Nahib știe că mintea omenească e ca o cocă moale în care oricine poate sculpta ce vrea, iar cei care nu stăruiesc în rugăciune sunt expuși, pot fi oricând transformați. Așa au convins-o pe Ara și rezultatul a fost că, după ce autoritățile statului britanic i-au garantat un divorț fără riscuri și dreptul de a se converti și mărita cu alesul inimii, chiar în ziua nunții, în plină ceremonie, a împușcat-o în cap unicul său frate, care apoi s-a sinucis.
În barca de salvare, primii primiți sunt femeile și copiii. O ilustrează cu desene și abecedarul care i-a fost dat. Învață să scrie și să citească direct în engleză, căci nu știe să o facă în farsi. Se uita exact la această imagine, cu barca de salvare, așezată în iarbă, în parcul Golders Hill, atunci când un bărbat, de o frumusețe care îți tăia răsuflarea, a întrebat-o dacă știe încotro e drumul spre stația de metrou cea mai apropiată. A durat mult până a convins-o să-i spună cum o cheamă. Nici ea nu poate înțelege ce vrajă a reușit să îi facă, cum de i-a inspirat atâta încredere și cum de a încolțit în ea sămânța unui asemenea curaj. Chipul lui îi părea familiar. I-a spus nu doar cum o cheamă ci și care îi e numărul de telefon. Abia după ce s-a îndepărtat a intrat în panică. Putea fi, prea bine, un individ plătit de rudele fostului său soț, care încerca să o atragă într-o cursă. Poate că îi luaseră deja urma și considerau că îi dezonorase grav atunci când încercase să se arunce în fața metroului. Îi stăruia în minte, cu neputință de îndepărtat, imaginea unui braț tăiat, expus în Teheran în dreptul intrării într-un magazin.
În întuneric, înainte de a adormi, Nahid aude încă sunetul primei palme încasate de la cel pe care i l-a hărăzit ursita și duce instinctiv mâna la falca pe care o simte dogorind, apoi se chircește în pat și plânge.
______________________
foto: Ahmed Darwish









Dunya Mikhail
(poeții exilului)
___________________
Străina

Totul are gen
în arabă.
Istoria este masculină.
Ficțiunea este feminină.
Visul este masculin.
Dorința este feminină.
Cuvintele feminine sunt urmate
de un cerc cu două puncte peste.
Se numește cercul legat,
înnodat cu dorințe
care se împlinesc numai atunci când sunt uitate
sau înlocuite de altele.
În orașul dorințelor legate,
toți trăiesc în puterea așteptării
căci va veni o străină
astăzi, în zodie feminină.
I s-au arătat cuiva
două puncte strălucind,
ceea ce infirmă viziunea altuia
cu ochii unei pisici care vâna în întuneric.
E atât de înfricoșător, spunea el, cum luna
se ascunde în cercul ei roșu.
Toată lumea e ocupată azi
Să înșire dorințe
Pe hârtii pe care le aruncă în vânt
Când străina le va găsi
în drum, le va aduna
și va face din ele o ghirlandă
va da uitării dorințele vechi
pentru a face loc celor noi.
Iar cele lepădate se vor împlini
Întârzierea străinei
Face așteptarea încordată
Cineva spune că probabil caută
un anume cuvânt ca să încheie
o frază legată de ce are de împlinit
și dăruit orașului.
Altul se întreabă dacă nu cumva
caută un verb sau un substantiv
și se oferă să îl găseasă.
Al treilea se teme că străina
L-ar putea preschimba într-o floare
pe care cine o atinge înflorește
o singura dată, apoi
se ofilește și își dă duhul
cu o melopee
care spune ceva atât de trist
și de tulbure
că nici nu poate fi numit.
Va adăuga ceva unui verb,
unui substantiv sau doar
un cuvânt va fi cel care
va cuprinde înțelesul întreg
a ce va aduce?
Se întreabă.
Când în sfârșit se aude sunet de pași,
le e limpede că străina e pe aproape.
Se asigură că poarta e deschisă
își reamintesc unul altuia.
Dar nici unul nu ar putea spune
dacă se aude clichetul unei brațări
sau zăngănitul unui lanț.
-----------------------------------
Altă planetă

Am un bilet special
către o altă planetă
destul de îndepărtată.
O lume agreabilă, chiar frumoasă:
fără prea mult fum
nici prea fierbinte
nici prea rece.
Ființele sunt blajine acolo,
iar guvernele
nu au secrete.
Poliția este inexistentă:
nu există probleme
și nici lupte.
Școlile
nu-și epuizează elevii
cu prea multă învățătură
căci istoria nu a început încă
nu există geografie
și limbi străine.
Mai mult:
razboiul
a fost anulat de dragoste,
armele dorm, prăfuite
iar avioanele trec
fără a rașcheta orașele,
bărcile
arata ca în desenele de copii
niște zâmbete
pe apa.
Toate lucrurile
sunt pașnice
și blânde
pe acea planetă
îndepărtată
Dar tot ezit
să plec singură.

Traducere: Ilinca Bernea


















s