S-ar putea spune ca un film, o poveste fara personaj negativ, fara conflicte este neatragator, plin de plictis, destinat din start derularii unor teme filosofice fie banale, fie prea docte. Cat sa plictiseasca. Acesta ar putea fi contextul analizat in cheie comuna al unui astfel de film, si nu al unui film apartinand unui regizor septuagenar, aflat la inceput de cariera dar care a adunat in el intreg umanismul personajelor interpretate ca actor intr-o lunga cariera artistica poate insuficient premiata. Desigur, vorbesc de Dustin Hoffman, sau tatal familiei Kramer care a stiut sa ne zgaltaie din confortul si linistea noastra prin manifestari pline de o caldura umana cu atat mai emotionanta cu cat mijloacele de redare erau mai simple si firesti. Bravo, Dustin Hoffman!
Intr-o luxoasa casa de pensionari muzicieni, se intrepatrund doua povesti: prima implica doua foste staruri de opera, un barbat si o femeie care au fost odata, de mult si pentru o foarte scurta perioada de timp casatoriti. A doua este evenimentul anual derulat in acel asezamant prin care era sarbatorit Verdi. Gala avuta in vedere cu aceasta ocazie avea un plus de incarcatura: Banii care s-ar fi adunat cu aceasta ocazie ar fi reprezentat salvarea de la vanzarea si desfiintarea minunatului locas al muzicienilor.De fapt e vorba de un fel de castel inconjurat de o frumusete pastorala, cu terenuri de golf si crichet, cu chioscuri de muzica, o padure, gradini intinse. Un rai al locatarilor acelui edificiu aflat de fapt in Buckinghamshire, langa Londra. Locatia, Hedsor House, numita in film Beecham House sugereaza existenta unui buget de milioane de lire asa ca asteptarile de incasari ale galei in pregatire erau pe masura.
Scenariul filmului nu apasa pe relevanta pretului biletelor sau a fondurilor necesare, ci pe implicarea totala, plina de un induiosator ridicol si entuziasm a muzicienilor. Acestia traiesc apropierea evenimentului cu o dedicare debordanta in pregatirea spectacolului cu dubla miza: dovada iscusintei lor indiferent de trecerea anilor si pastrarea lacasului de unde acesti minunati muzicieni nu se vor mai desparti…Scene de usoara sau mai grava dementa, cazuri uzuale de incurcarcaturi privind evenimente, nume sau momente sunt duioase pentru ca asa le vede regizorul al carui ochi ii priveste pe acesti artisti cu dragoste, pretuire si frateasca solidaritate. Micile drame, iminenta infarctului, pierderea cunostiintei si transportarea la spital, usoarele ciudatenii ale artistilor varstnici dau acestui film alura unei drame-comedii, in egala masura simpatic-ridicola cat si induiosator-tragica. Peste tragism insa, Hoffman trece cu nonsalanta, cu intelepciunea septuagenarului care vede in curajul si placerea de a infrunta varsta si viata, un perfect act laudabil.
Drama centrala ii implica pe cantaretul pensionat Reggie Paget (Tom Courtney). Impacat si multumit, acesta isi asteapta cu calm perioada de senilitate in Beecham House, dupa cum se exprima chiar el.Curand apare si o alta legenda a scenei, retrasa si ea la Beecham House. Este Jean Horton (Maggie Smith). Aflam ca ea fusese maritata in trecut pret de cateva ore cu Reggie, dupa care il parasise. Acesta, desi nu incetase sa o iubeasca nu o putuse ierta.
Aparitia divei la Beecham a fost prezentata ca o revenire in public-publicul era de fapt compus din muzicienii pensionari, vechi cunoscuti, unii fosti rivali ale caror resentimente neesentiale inca erau vizibile. Aparitia lui Jean a fost articulata admirabil atat de scenarist cat si de regizor. Cantareata insasi a trait aparitia in hallul mare plin de vechi cunostiinte care o aplaudau ca pe un moment savuros de recunoastere a exceptionalelor sale calitati, ca o stergere a atator ani de neputinte si dureri de sold care o apsasera dupa retragerea de pe scena. Un moment de mare finete psihologica a filmului.
Prima lor intalnire, o scena graitoare jucata de doi mari artisti are loc la intrarea intr-o clasa unde Reggie avea un pasionant dialog despre muzica fiecarei generatii cu un rapper apartinand unui grup de tineri interesati in ce auzeau. Aici fac o paranteza. Desi nu pot spune categoric care din cele patru personaje este cel mai reusit, ma bat gandurile ca cel mai bine creionat dintre personaje este Reggie, cel mai bun prieten al lui Wilf care desi nu-i acorda acestuia un tratament preferential ii oferea permanent exemplul unei demnitati senine si a dragostei de viata si arta care strabate ca o lumina viata asezamantului. Scena prin care Reggie ii invata pe studenti cum sa vada atat opera cat si rappul in calitatile lor intrinseci este una din scenele cele mai frumoase si civilizatoare din film.
Desi a invitat-o sa paraseasca incaperea, ceea ce a revenit instantaneu intre ei din trecutul indepartat a ramas agatat in mintea si sufletul amandorura ca un semn dureros de intrebare.De aici incolo, prima poveste tine spectatorul curios sa cunoasca finalul acestei romante nesfarsite.
Povestea aceasta se impleteste mai departe cu incurcaturile legate de alti doi rezidenti Cissy (Pauline Collins) si Dwift (Billy Connoly) vechi cunostinte ale amandorura, in incercarile lor de a aborda cuartetul din actul 3 (“Bella Figlia dell`amore”) din opera Rigoletto a lui Verdi. Cei patru cantareti de opera cantasera odata in cuartet Verdi, o performanta care se pare ca nu fusese depasita de nimeni de atunci.. Jean refuza, sa reediteze succesul vechi, macinata de indoiala ca vocea ei s-a pierdut iar vechiul ei statut de mare cantareata va suferi impreuna cu ea daune ireparabile pe care nu le va putea depasi.
Cissy intervine la un moment dat pe langa Jean oferindu-I un buchet de flori si rugand-o sa accepte rolul invocand miza unui succes pentru Beecham House.Jean devine vehementa si agresiva, invitand-o pe Cissy sa paraseasca camera. Aceasta se sperie, fuge si are un accident. Poate un mic atac cerebral cu manifestari de pierdere de memorie.Toti muzicienii o inconjoara cu afectiune pe Cissy, o femeie de altfel nostima, indatoritoare, visatoare, dulce. Cu ocazia asta apare interesant ca niciunul dintre rezidenti nu are familie care sa ii viziteze, care sa se intereseze de ei. Familia mare exista insa si se pare ca le era tuturor suficienta.Cum de altfel unica doctorita si putinul personal, apropiati si indatoritori intregeau frumoasa familie.
Cissy se recupereaza rapid iar Jean, incercata de remuscari accepta sa pregateasca cuartetul din Rigoletto. De altfel, mare parte din film este un fel de studiu al caracterului acestei femei ca si a influentei pe care ea o exercita asupra oricui. De fapt filmul reuseste un studiu de mare finete al suisurilor si coborasurilor vietii celor varstnici si pasionati. Pasiunea pentru muzica se extinde in fiecare fibra a muzicianului, conferindu-i daruire si pasiune in termeni generali.
In final, adica la gala Verdi sustinuta cu brio de toti locatarii Beecham House, succesul cuartetului, desi exista si probabil e stralucit, nu este tema principala. In cazul acesta prima poveste si-a gasit finalitatea fericita in urma unor neasteptate descoperiri de fapte si neintelegeri din trecut. Personajele au descoperit eroarea divortului, inconsistenta lui, scenariul mincinos in care eroii au trait dupa despartire, dreptatea oferita celor doi de catre soarta de a se reintalni in vechile sentimente. Regasirea a fost concesia facuta de scenarist spectatorului care astepta acel final fericit, care jinduia dupa acesta, caci pe parcursul filmului traise nefericirea consumata intre cei doi si prinsese drag de fiecare din personajele povestilor. Acel truc destept care a dat succes filmului a fost ideea “regasirii timpului pierdut”, idee nu prea discutata dar cu atat mai prezenta in memoria afectiva a spectatorului. De fapt, ce a facut Dustin Hoffman cu ajutorul intuitiei sale de actor de prima mana a fost sa se posteze in pielea fiecarui personaj cu toata empatia posibila fata de acesta.
Ar mai fi de spus ca cei care se asteapta sa gaseasca in film ceva comic tinand de ridicolul senilitatii, vor fi deceptionati. Totul este firesc, uman, plin de caldura si intelegere.Iar cei care asteptau sa vada mari momente de film, si nu le-au gasit, inseamna ca nu au realizat ca orice scena reprezenta un moment special. Era necesar doar sa recunoasca partea umana a oricarui personaj..
Eu, care pot spune ca mi-a placut fiecare moment al filmului, sunt de parere ca indiferent de varsta, vizionarea acestui film va va aduce multumire sufleteasca si ceva caldura in piept. Sau sa spun , in inima?
G.N
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu