Ca sa vada ce se intampla dincolo de realitatea imediata, colorata si asurzitoare, Cornel Pufan face mai intai liniste in sine. Asa intelege el sa asculte povestile din spatele zgurei cotidiene. Asa percepe timpul. Si istoria, nici fardata si nici agresiva. Ce se ascunde dincolo de zgomot si furie? Granitele, trecerea, parabola. Si ritmul, in toata splendoarea sa. Aparenta liniste camufleaza naratiuni, uneori de dimensiuni epice, ca in imaginea campestra cu batranii arbori in clarobscur, alteori in respiratii mai mici, ca in dialogul vale-deal dintre doua casute de lemn. Imaginile ascund tensiuni si povesti fertile: un copac creste stramb, ca-ntr-o devenire şuie, gata s-o ia la goana cu norii, un steag zdrentuit imparte vecinatatea pixelata cu un gard absurd si o cruce, o piatra de mormant sfideaza geometria rece a liniei plopilor si te trimite direct in meditatie. Un cal sta intepenit in zarea care seamana cu o miniatura. Poate din prea mare adoratie, o icoana e rastignita cu sarma ghimpata de un stalp de lemn. Fotografiile lui Cornel Pufan produc tulburari ideatice. Piatra, lemnul, pamantul, cerul, apa, lumina, intunericul nu sunt doar simple elemente primare, ci personaje de opera culta. (F.S.)
Cornel Pufan
- nascut in 30 august, 1967, Craiova
- locuieste in Drobeta-Turnu Severin
- ocupatie: electrician, Portile de Fier
- hobby: fotografia si alpinismul
„Sa fugi, sa uiti, sa poti asculta, sa vrei sa asculti, sa respiri, sa transpiri, sa privesti, sa traiesti.
Dincolo, timpul devine mai lent, planturos, nu te musca si nu te schilodeste, poti sa-l prinzi fara sa-l surprinzi, sa-l incadrezi si sa-l integrezi, ca pe-o esenta rostuita sa-ti umple sinapsele dintre fara de rosturi. Sa-l duci cu tine, sa-l porti in tine, sa-l atarni mai apoi pe zidul tau sau pe osul interior al fruntii ca pe-o fereastra spre dincolo, spre fara de limita si de timp.
Aerul este mai usor si mai respirabil, nu are noduri si cocoloase, nu te indoaie si nu te risipeste, nu ai nevoie de branhii, de filtre sau de freon. Un abur usor se ridica dinspre stelutele de roua ale diminetii, interpretand partituri discrete in frunzisul copacilor inalti, verticali, puternici. La orizont, un cal in galop redimensioneaza spatiul dupa bunul lui plac, ii dezansambleaza structura si-i modifica consistenta de cauciuc. Inaintezi un pas, doi, alergi cu increderea Apostolului Petru pasind pe ape. Nu te lovesti de ziduri, de valuri, de bariere sonice, de marcaje de circulatie care sa te oblige sa faci stanga sau dreapta, sa te opresti sau sa nu te opresti. Esti liber, esti de capul tau, esti. Lumina iti deseneaza umbra, te confirma, te reintegreaza, iti reda forma, greutatea si conturul, iti redeseneaza particularitatile.
Afara pana si tu devii parca mai bun. Iti arunci armele, iti dai jos platosa, zambesti, devii sociabil. Nu-l mai eviti pe cel care se-ndreapta spre tine incet. E batran. Iti da binete si te intreaba al cui esti. Tu ii vorbesti, coplesit, despre cat de frumoasa este acesta parte a monedei. El se uita la tine, asa, intr-un fel ciudat, aproape stins. Nu te crede. «E greu, taica!» – aproape geme, si ti se face atat de rusine… Clic sau declic, naiba mai stie. Te gandesti ca sunt tot mai putini si tot mai batrani, tinerii au plecat. Ei, cu dintii tociti, rotite fara sens, nu mai sunt capabili sa invarta angrenajul. Au fost lasati dincolo, au fost inchisi afara. Alegerea nu a fost a lor. In putere sa mai fi fost si-ar fi cautat locul tot acolo, inauntru, la macinat si tocat.
Tacerea devine asurzitoare, parca dintr-odata e iarasi tarziu. «Acolo» se revarsa in «dincolo» precum veninul sarpelui in urechile Evei, ingrosand aerul, opacizandu-l, coagulandu-l. Incepi sa tusesti si sa scuipi ghemotoace. Un abur greu se lasa in seara disparitiei menestrelului. Copacii sunt tot mai scorburosi si mai aplecati, ulucile gardurilor se itesc printre urzici, calul a fost prins si priponit si Sanpetru se scufunda in indoiala si teama.
Cand soarele coboara spre apus, tras parca si el de pamant, te strecori cumva indarat, inauntru, prin zidul aproape orb, fara intrari dar mai ales fara iesiri, poate doar cu o amarata de lucarna ce-si proiecteaza crucea giurgiuvelei pe zidul vecin, amintindu-ti…” (Cornel Pufan)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu