Published on aprilie 29th, 2021 | by Claude Karnoouh
„Orice opoziţie care prinde formă într-o anti-gândire merge în acelaşi sens ca ceea ce contestă ."
Martin Heidegger, Parmenides, Geasamtausgabe, band 8, S. 43, Frankfurt am Main 1992 [i]
***
Un fenomen cultural pare să cuprindă atât lumea intelectuală cât şi pe cea media sau pe cea a sferelor editoriale americane, britanice, franceze şi parţial germanice. În noul idiom „globish", el se cheamă „Cancel Culture". Pe scurt, este vorba de eliminarea atât din programele şcolare, universitare cât şi din lumea spectacolelor, a realizărilor cinematografice sau teatrale a unui ansamblu de opere literare, teatrale, picturale, muzicale sau de cinema judecate ca incompatibile cu pretinsele valori sociale ale prezentului, antirasism, hiperfeminism, pro-lgbtq, drepturile omului, etc., care ne sunt date în câmpul conştiinţei occidentale ca fiind binele, adevărul şi frumosul şi care fac obiectul unor dezbateri nesfârşite în campusuri şi seminarii universitare sau în presa mainstream. Ghicim de îndată care sunt resorturile şi temeiurile acestei mişcări, anacronismul, năruirea gândirii sociologice, filosofice şi istorice contemporane, şi se cuvine să revenim asupra lor.
E evident că anacronismul este una dintre tarele analitice şi interpretative care de vreme îndelungată macină descrierile şi interpretările din umanioare. Îl întâlnim la fel de bine în sociologie ca şi-n antropologie sau în filosofie. Cred că acest mod de abordare a realului în feluritele sale încarnări teoretice şi practice, istoria gândirii, sociologie şi filosofia acţiunii politice şi sociale îşi află rădăcinile cele mai adânci deja în formarea statelor deţinătoare a monopolului cuvântului politic. De fapt, în construcţia unei argumentări a cuvântului politic ca unic adevăr transcendent, ca enunţ al frumosului, binelui şi adevărului. Or, statele ţin discursuri istorice anacronice pentru că trebuie în mod imperativ să constituie un sens istoric în inima unei serii de evenimente care glorifică statul prezent, cu alte cuvinte, într-un spirit mai hegelian, o selecţie de evenimente dialectico-logice confirmă desăvârșirea de azi a statului. Or, dacă dintr-un punct de vedere poetic şi mitic, acest anacronism poate naşte opere neasemuite (de pildă teatrul francez clasic sau cel romantic german) şi să constituie un adevărat patrimoniu cultural al uneia sau al mai multor culturi (ca de pildă Eneida sau pandantul său baroc Didon and Æneas) de îndată ce este vorba direct de politică, aşadar de istorie la timpul trecut, anacronismul valorilor etice, sociale sau culturale ale prezentului retroproiectate asupra trecutului, inclusiv a unui trecut foarte îndepărtat, nu dă naştere până la urmă decât la un singur lucru, simplismul şi lenea intelectuală, aproape perfect exemplificate zilnic de jurnalişti, şi, într-un sens mai general şi mai radical, de nihilismului modern. În celebra sa întroducere la Tirania lui Xenofon, Leo Strauss propunea următoarea metodă: pentru a-i înţelege pe greci, trebuie să încercăm să-i gândim aşa cum se gândeau ei înşişi. Deoarece oamenii ale căror gânduri le cercetăm nu sunt obiecte inerte, ci subiecte în egală măsură cu cel care-i cercetează şi cu care interacţionează. De aceea trebuie insistat că interpretarea nu e explicaţie, ci comentariu, desfăşurarea unei gândiri, sau, aş îndrăzni să spun: încercarea de a gândi cum se gândeşte celălalt pe el însuşi. Vast program! Într-adevăr, ce rost ar avea să gândeşti societatea medievală europeană în cadrul conceptual al zilelor noastre, când majoritatea oamenilor au pierdut orice raport autentic la credinţa creştină! Iar dacă ne aventurăm pe terenul practicilor politice, morale, sociale, religioase şi dacă, aşa cum fac mulţi, aplicăm ocaua secolului XXI occidental când gândim aceste domenii la greci, la romani, în epoca de aur a civilizaţiei arabo-musulmane, intrăm pe un teren cu totul grotesc, vicios, ticălos, cel al moralitei de doi bani. Am auzit astfel, în unele cursuri universitare, studente denunţând machismul lui Platon, sclavagismul lui Aristotel, obscurantismul cărturarilor medievali, misoginia lui Napoleon, absenţa democraţiei în ortodoxia rusă sau barbaria practicilor rituale ale unor popoare primitive. Dacă e să luăm de pildă tema drepturilor animale, foarte la modă în zilele noastre, ar trebui să-l condamnăm pentru totdeauna pe Descartes deoarece a propus o concepţie complet mecanică a animalelor. În aceste creiere de găină ale prezentului, binele, frumosul şi adevărul au loc în imediatul la care trebuie raportate toate celelalte culturi non-occidentale, dacă nu vrei să fii înfierat pe veci ca antiumanist, islamist, fascist, nazist etc. Această apofază a unor valori culturale, chiar şi umaniste, ale trecutului, ne oferă una din numeroasele manifestări moderne şi mai ales postmoderne ale nihilismului sau, dacă preferăm, în optica unui neokantianism decăzut, una din numeroasele ilustrări ale „progresului".
În ciuda permanenţelor culturale reperabile, schimbarea la o scară istoric uriaşă pare să fie trăsătura structurală a Occidentului, cel puţin începând cu lumea greco-latină încreştinată când se instalează gândirea calculului matematic al sfârşitului vremurilor ca semn al advenirii Mântuirii şi al Parusiei odată cu Apocalipsa. Această stare de neorânduială, pe de o parte, e proprie neorânduielilor lumii divine dar şi schimbărilor care încolţeau societatea lor alcătuită din polis-uri independente, la care grecii clasici se refereau în tragedie prin conceptul de krisis, (din verbul krinein), ce înseamnă o alegere, o judecată şi deci o hotărâre care nu cere dovezi. Acest moment este aşadar strâns legat de kairos, clipa prielnică şi hotărâtoare în privinţa alegerii. Starea de krisis implică aşadar trecutul, prezentul şi presupusul viitor care îngăduie alegerea acţiunii pozitive posibile… Am putea avansa în cadrul dihotomiei lévistraussiene, popor fără istorie/ popor cu istorie, că aici stă pecetea istoriei, nu ca discurs fără corelaţie asupra diverselor evenimente reale sau nu, dar ca şi conştientizare a devenirii în provenirea dinspre trecut, a trecutului în provenirea dinspre viitor ca o posibilitate, deci a istoriei ca narativitate a unei schimbări obiective şi subiective, opusă mitului care este chiar nararea imobilităţii comunităţii în „eterna reîntoarcere a aceluiaşi", o gândire înscrisă în viitorul anterior.
Strădania dezrădăcinării cerute de orice cercetare asupra trecutului sau asupra diferenţei culturale solicită un adevărat efort de erudiţie şi, în acelaşi timp, un efort de modestie, de prudenţă, de reţinere, pe scurt, de umilitate. Într-adevăr, fie experienţa existenţială în idiomurile dispărute nu mai e direct perceptibilă altfel decât prin filtrul scrierii, fie în raportul său cu alteritatea antropologul nu petrece destul timp pe teren pentru a percepe în enunţarea spontană a indigenilor toate ascunzişurile şi cotiturile unei semantici multiforme a unor limbi cu totul străine sistemelor noastre de sens şi lipsite e o tradiţie a glosei şi exegezei ce ne-ar putea lumina. Iată o scurtă punere la punct a obişnuinţelor noastre de actualizare.
Frenezia « Cancel culture »
Orice minte cât de cât lucidă şi detaşată de freneziile modei, nu poate face altceva decât să constate în ce măsură lumea intelectuală şi universitară occidentală e scufundată azi într-o criză profundă, cea a realităţii trecutului civilizaţiei sale, a valorilor sale şi totodată a crimelor sale pe care, de fapt, refuză să le recunoască, cu excepţia unui şir nesfârşit de pocăiri care sunt tot atâtea simulacre de compasiune politică, uitând că esenţa proprie politicii rămâne violenţa. Nu există într-adevăr istorie a vreunui popor, a vreunei naţiuni care să nu fie presărată de crime mai mari sau mai mici.[1] E chiar expresia cea mai curentă a naturii omului-Homo cea de a fi în vederea violenţei, o fiinţă pentru război (Sein zum Krieg)[2], a cărui istorie ar putea fi rezumată ca „exterminarea omului de către om" aşa cum sublinia Heidegger în comentariul său asupra lui Marx şi a luptei de clasă.[3] Chipurile pentru a lupta împotriva nedreptăţilor istoriei (sau ale politicii) – şi ele sunt nenumărate -, diverse comunităţi trăitoare în Occident, şi cel mai masiv reprezentaţi negrii americani, dar şi de albi, (căci mişcarea vine din Statele Unite) şi-au atribuit rolul de cenzori culturali, afirmând că doar operele foştilor colonizaţi sau ale foştilor sclavi pot fi recunoscute ca valori publice.[4] Privind mai îndeaproape, chiar dacă face obiectul unei denegări complete, această mişcare aparţine cu totul culturii occidentale. De fapt, ideile antirasismului s-au născut în inima Occidentului dominator într-o dialectică de acţiune/reacţiune. La un an după Dien-Bien-Phu, generalul Giap, intervievat asupra forţei determinării luptei anticolonialiste a răspuns jurnalistului francez: „Tot ce am învăţat ştiu din şcolile franceze, Libertate, Egalitate, Fraternitate!" Fenomenul discutat mai e şi o aroganţă egocentrică care ascunde grija de a face dreptate popoarelor colonizate prin intermediul diverselor puteri ale Europei occidentale. Această aroganţă perversă se autodesemnează prin formula „Cancel culture" sau „cultura revocării".
Ca o dâră de praf de puşcă aprinzându-se din toate părţile, din campusurile americane, engleze şi franceze, studenţi susţinuţi de profesori cer cenzura operelor literare, cinematografice, muzicale, excluderea autorilor, chiar demolarea statuilor sau a picturilor considerate fie politic incorecte, fie nepotrivite deoarece ar purta atingere demnităţii persoanelor, ar propaga rasismul, machismul, homofobia, pedofilia, etc. S-a asumat că ele nu mai corespund codurilor de valori din vremurile noastre postmoderne, mai degrabă postumaniste şi postistorice. E un fapt demn de remarcat că aceste chemări iconoclaste sunt reluate cât e ziua de lungă de media mainstream, de regulă foarte critice când astfel de apeluri provin din lumea musulmană în război, cum a fost cazul cu demolările statuilor lui Buddha din Afganistan de către talibani sau cele ale ruinelor romane din Nimrud şi Hatra de către luptătorii Daesh. Suntem oare în faţa unui nou episod de iconoclasm?
Se ştie că mişcarea de eliminarea a culturii europene începuse cu trei decenii mai devreme cu mişcarea filosofică „Black Athena" care susţinea că întreaga filosofie greacă şi-ar avea izvorul în rândurile negrilor din sudul Egiptului.[5] Afirmaţia a fost denunţată ca o impostură de una dintre cei mai buni elenişti americani, Mary Lefkowitz, care vedea aici constituirea unei mitologii care să ia locul istoriei.[6] La vremea respectivă mişcarea nu pornise din Statele Unite, ci din Franţa, în cadrul unei polemici asupra lucrărilor lui Cheikh Anta Diop.[7] Nu-i aici locul să dezvoltăm vastul câmp istoric deschis de aceste aserţiuni controversate care sunt sugerate de trimiterile la Egipt prezente în opera lui Platon care ar fi călătorit într-acolo (Gorgias, 511d, Phedru, 175b, Legile VII, 799 a-b).[8] Pentru vechimea aserţiunilor de acest fel, nu trebuie uitate imprecaţiile lui William Blake împotriva acestor „hoţi ca Homer, Platon şi Cicero"! Dacă disputa pomenită încerca, uneori cu stângăcie, să redea negritudinii o demnitate refuzată de dura lege colonială şi iacobină franceză în teritoriile africane, totuşi, la vremea aceea, niciunul din autorii numiţi, Diop sau Bernal, nu se gândeau să excludă, sau măcar cenzureze, operele lui Platon şi ale lui Cicero. Dintr-odată totul s-a schimbat în cursul ultimului deceniu. De acum încolo, dezvoltarea gândirii indigeniste şi rasialiste, strâns legate de neofeminismul radical, de mişcarea politică LGBTQ, de şcolile decoloniale, implică respingerea pură şi dură în numele luptei împotriva rasismului, machismului, colonialismului. Deci la gunoi cu Shakespeare din pricina ticălosului de Iago, puţin cam tuciuriu, la gunoi cu Beethoven deoarece „cea de a cincea simfonie manifesta suficienţa rasistă şi arogantă a albului patriarhal" (sic!). Desigur că tot acolo merg Gone with the wind, dar şi Faulkner, genialul scriitor al Sudului, din cauză de rasism. Apoi, neofeministele radicale au vrut să fie smuls de pe simezele MMA un tablou al lui Balthus, Thérèse visând, considerat ca în fondul său dă seama prea mult de fantasmele sexuale masculine!!![9] Mai mult, sub presiunea studenţilor, administraţia Universităţii UCLS a rebotezat clădirea destinată ştiinţelor umane smulgând de pe frontonul ei numele foarte marelui antropolog care a fost Kroeber, cel care l-a scos din captivitate şi l-a găzduit pe Ishi, ultimul indian din tribul californian Yahi, l-a îngrijit şi i-a vorbit îndelung pentru a încerca să-i înţeleagă cultura, limba, credinţele. Aceşti noi barbari (nu am alte cuvinte ca să-i descriu) au invocat ca pretext că în absenţa lui Kroeber, Ishi fusese transportat la spital pentru a-i se trata o tuberculoză, fără consimţământul său, or Ishi vorbea foarte prost şi foarte puţin limba engleză. Cenzură cu atât mai scandaloasă cu cât Kroeber prin lucrările sale de demografie istorică asupra populaţiilor amerindiene demonstrase amploarea genocidelor a căror victime au fost toate triburile din America de Nord şi toate confederaţiile popoarelor amerindiene în decursul celor patru sute de ani de cucerire albă.[10] În septembrie 2020, sub impulsul mişcării anglo-saxone, activiştii mişcării decolonialiste franceze au cerut din toţi rărunchii scoaterea de pe soclu a statuilor lui Colbert şi Voltaire, pentru că susţineau sclavia negrilor, şi a lui Napoleon, pentru că a reinstaurat sclavia în Antilele franceze în 1803 şi pentru că l-a arestat în fortul din Besançon pe eliberatorul insulei Saint Domingue, generalul negru Toussaint-Louverture. Preşedintele Macron într-o neaşteptată tresărire de iacobinism a declarat că o reevaluare a istoriei este o activitate normală şi legitimă a cercetătorilor, dar că reevaluarea nu se poate totuşi face prin ştergerea urmelor materiale, căci în esenţă nu trebuie confundat punctul de vedere moral cu interpretarea din punct de vedere politic! Aş mai adăuga, mai realist, că nu principiile morale trebuie reevaluate căci din nefericire nu-i reînvie pe morţi, dar dacă tot se face o reevaluare, ea trebuie să se aplece asupra interpretării principiilor la lucru în chiar mişcarea istoriei politice a trecutului. Nu înlocuind o statuie, un tablou, o operă muzicală, o carte de filosofie cu alte produse artistice şi intelectuale înţelegem noi mai bine cursul tragic al istoriei, ci dimpotrivă punându-le laolaltă şi sesizând devenirea în contradicţiile şi impasurile ce ni se arată astfel. Dacă e adevărat că oamenii fac istoria, ei o fac pe loc şi fără să cunoască implicaţiile profunde. Nu putem aşadar desfăşura o gândire analitică şi critică fără linişte lăuntrică; ca să reevaluăm cursul unei istorii mereu tragice, trebuie în mod imperativ să o întreprindem „sine ira et studio".
În acest prim sfert din secolul al XXI-lea, observăm o voinţă, provenind dinspre centru imperialismului economic, politic, militar şi cultural, din Statele Unite, nu doar de a reciti şi a rescrie istoria la scala modernităţii tardive, dar, mai mult decât atât, tentaţia de a o aboli. Bineînţeles că fenomenul în esenţa sa nu-i deloc ceva nou, l-am mai văzut explicit la lucru, cel puţin începând cu Revoluţia franceză din 1789-1803, iar Statele Unite n-au făcut niciodată altceva decât să amplifice cât de mult s-a putut istoria europeană. Cu toate acestea, s-au dezvoltat anumite specificităţi ţinând de ideologia care a sublimat şi legitimat colonizarea: o lectură particulară a discursului biblic, adică, în faţa unei Europe sfâşiate de nesfârșite războaie civile, cucerirea nord-americană a unei ţări aproape nelocuite putea să se identifice cu găsirea pământului promis, un nou Ierusalim, şi ceresc şi pământesc, un pământ nelocuit de oameni adevăraţi, amerindienii nefiind decât nişte sălbatici „blestemaţi" de Dumnezeu pentru că refuzau să lucreze ca sclavi, aşa încât au trebuit aduşi negrii din Africa: sclavia era justificată până la războiul civil chiar şi de liberali, după cum notase cu fineţe Tocqueville. Aceasta e istoria ce se petrece în Statele Unite în vreme ce încă de la începutul secolului al XIX-lea englezii interziceau comerţul cu sclavi, air sclavia nu a fost niciodată practicată pe teritoriul lor după Evul Mediu Timpuriu, situaţie fiind similară în Franţa. O anecdotă ilustrează bine ideea mea. În 1917, soldaţii negrii din armata americană veniţi în Franţa să se lupte cu teutonii au obţinut dreptul de a fi comandaţi de ofiţeri francezi şi să lupte alături de trupele indigene, puşcaşii senegalezi. Republica avea multe defecte, dar nu şi pe acela al apartheidului pe propriul teritoriu: nu despărţea oamenii după culoarea pielii în transportul în comun, nici în cinematografe şi nici în toalete sau la frizerii. Pe teritoriul francez, dar şi pe cel italian sau german, povestea aceasta nu ne priveşte.
Însă în ciuda acestui aspect al istoriei coloniale din care suntem absenţi, ni se cuvine totuşi să ţinem seama de alte mişcări de distrugere a operelor de artă, a realizărilor literaturilor şi ale filosofiilor trecutului al căror izvor se găseşte chiar în Europa? Se pare că ele există şi nu de puţină vreme! Lumea mediteraneană, apoi cea europeană sunt martorii privilegiaţi ai propriilor acţiuni, în ceea ce priveşte popoarele ale căror opere majore au fost distruse de către puterile coloniale sub pretext că nu se potriveau cu credinţele învingătorilor zilei sau cum spun azi activiştii lui Cancel culture: opere care nu se mai armonizau cu morala timpului!
Primul caz vestit, incendierea de către creştinii radicali a uriaşei biblioteci din Alexandria; al doilea caz la fel de cunoscut, ni-l dă amintirea crizei iconoclaste datorită căreia cu excepţia mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai, nu mai există icoane anterioare anului 843! Pierderi imense pentru istoria primului creştinism… Distrugerea templelor păgâne sau eretice, a picturilor, mozaicurilor şi statuilor, cu excepţia Ravennei; mai târziu avem distrugerea statuarului creştin medieval de către bogumili şi protestanţi; distrugerile masive a numeroase reprezentări religioase cuprinzând şi mormintele regilor în basilica Saint Denis în vremea Revoluţiei franceze; distrugerile datorate feluritelor războaie de până în 1945; distrugerile statuarului şi a codexurilor aztec şi mayaş şi a olăriei incaşe sacre de către conchistadorii creştini şi last but not least, distrugerea şi furtul de statui şi obiecte rituale din Africa neagră şi din Oceania. Iată o masă gigantică de capodopere. Europa nu s-a zgârcit în aplicarea Cancel culture şi chiar şi fără războaiele de clasă sau rasialism, distrugerea părea firească. Ca să mai dăm un ultim exemplu celebrissim, îmi îngădui să vă readuc aminte cum Papa Iuliu al II-lea dorind să refacă încăperile din jurul Capelei Sixtine încredinţate lui Michelangelo, i-a cerut lui Rafael să le decoreze din nou distrugând astfel precedentele fresce, opera lui Fra Angelico!
A distruge pentru a reface sau a reedita, aceasta era istoria Occidentului înainte de frenezia conservării oricărui lucruşor, de la cea mai măruntă lingură de lemn dintr-un sat pierdut între munţi la jucăriile şi motocicletele din generaţia precedentă a familiilor burgheze. Dărâmarea pentru reconstruire nu era un lucru neobişnuit în Apus, iar aceste fapte stau la originea freneziei schimbării pe care ne-o înfăţişează Europa occidentală cel puţin de la căderea Imperiului roman. Astfel, istoria ne arată cum opere muzicale şi literare de mare valoare au căzut multă vreme în uitare, neatinse de nimeni vreme de secole ca să iasă uneori din nou la iveală după ce dispăruseră din repertoriu. Se poate spune că în vremea în care creştinismul devenise religia Imperiului Roman, Europa se preschimbase în câmpul de ruine al culturii clasice păgâne, o proto-versiune a Cancel culture! La fel s-a întâmplat când filosofia a fost interzisă în Grecia, iar Academia a fost închisă prin decret imperial. Fenomenul, prin urmare, nu-i deloc nou, în ciuda a ceea ce gândesc activiştii Cancel culture, doar că fenomenul nu se aplică la păgâni, la protestanţii opuşi catolicilor, nici la ceea ce nazişti numeau cultură evreiască mergând până la interzicerea unuia dintre cei mai importanţi poeţi ai romantismului german, Heine! Interzicerea vizează azi tot ceea ce a produs omul alb, în genere, heterosexual. La scara unei istorii umane a scrisului care începe pentru Occident cu tăbliţele din Ur de la sfârşitul celui de-al treilea mileniu înaintea erei noastre[11], cantitatea de lucrări e uriaşă. Cenzorii (şi „cenzoarele"! ca să facem o concesie feminizării gramaticii) vor avea mult de lucru căci e vorba de întreaga noastră moştenire culturală, ce merge până în India. Până şi bolşevicii, acuzaţi de toate crimele culturale pentru că voiau să facă din trecut tabula rasa şi pentru că au distrus uneori opere patrimoniale, biserici şi icoane, au apărat mereu valoarea întregii moşteniri antice, clasice, romantice şi premoderne, chiar dacă au arătat după anii treizeci o înverşunare împotriva modernismului postimpresionist şi împotriva artelor abstracte.[12]
Faptul că mişcarea iniţială porneşte din Statele Unite, dintr-un feminism exacerbat şi dintr-o societate de multă vreme rasializată la extrem, în care conceptul de patriarhalism e manevrat într-un contrasens deplin, când noi ştim, după cum ne-a învăţat Marx că capitalismul şi salarizarea generalizate au ucis tocmai sistemul patriarhal provenit din lumea rural-medievală, asta nu are nicio importanţă pentru aceşti Savanarola ai cursurilor universitare, şi pentru aceste revoluţionare de salon şi de campusuri universitare, esenţialul, ce se dă în vileag cu uşurinţă, fiind de a lua puterea şi se a-i înlocui pe oamenii albi, heterosexuali, şi de a reface aceeaşi societate cu un alt sex şi/sau cu o altă culoare, deoarece nu infrastructurile economice sunt denunţate ca ţintă a acţiunii lor, ci suprastructurile culturale: iată un câmp de manevră pe care Capitalul e mai mult decât dispus să-l cedeze, în ciuda lui Gramsci, pentru că astfel nu riscă nimic. Toate acestea seamănă ca două picături de apă cu revolta resentimentului atât de ponegrită de Nietzsche şi de Max Scheller.[13] Seamănă cu o lovitură de stat în care totul ar trebui schimbat pentru ca ceea ce e important să rămână. În ochii capitalismului postmodern că-s bărbaţi sau femei, albi sau negrii n-are într-adevăr nicio importanţă, dimpotrivă aceasta permite sporirea numărului de consumatori, şi, în ultimă instanţă, ceea ce contează este păstrarea neschimbată a temeiului sistemic al maşinii de fabricat plus-valoare cât mai repede posibil sau, cum spunea Marx: sistemul trebui să continue „să facă banul să danseze" (în Fetişismul mărfii).
Societatea rasializată : progresişti şi conservatori de aceeaşi parte a baricadei
În ciuda unui Război de Secesiune foarte crud, sălbatic şi sângeros şi a victoriei Uniunii care ar fi trebui să însemne sfârşitul teoretic al apartheidului în Statele Unite, rasismul a prosperat, nu doar în Sud, cum cred neştiutorii, dar şi în Nord, unde bineînţeles că nu mai erau numiţi sclavi, dar exista un enorm proletariat negru exploatat cu atât mai abitir, trăind în condiţii la fel de jalnice ca şi sclavii din Sud în barăcile lor şi supuşi exacţiunilor „privilegiate" ale poliţiei.
Încă de la sfârşitul Primului Război Mondial, una din luptele esenţiale ale stângii progresiste, dar mai ales a comuniştilor de pe toate continentele, a fost afirmarea egalităţii dintre oameni şi, din 1945, respingerea tuturor diferenţelor rasiale în favoarea unei umanităţi universale egale, indiferent de culoarea pielii. Însă apoi, printre antropologii europeni, când intelectualii din alte zări au ajuns în Franţa, din Canada, din Marea Britanie sau din Statele Unite, unii au acuzat acest universalism de prea mult formalism pentru că nu ţinea cont de diferenţele culturale care nu puteau fi lesne nici trecute cu vederea, fără a nega diversităţile pertinente, şi nu pe cele flocloric-turistice, de care trebuia să se ţină seama în interpretarea culturilor. Cu toate acestea, cine vorbeşte despre diferenţe la scara lumii nu spune, să ne ierte indigeniştii, că acestea, în ciuda unei emigraţii tot mai mari spre Occident, ar trebui să fie fundamentul intern al unei societăţi, al unei naţiuni, al unui stat. În general, emigrantul trebuia să se acultureze moravurilor ţării care-l primea, chiar şi în cazurile în care o nouă elită o înlocuia pe cea veche, cum a fost cazul manciurienilor şi a Imperiului chinez han. În zilele noastre, o atare dispoziţie politico-culturală nu mai pare de actualitate. Elitele politice, economice şi în mare parte cele culturale cer locuitorilor ţărilor europene, a celor din Statele unite şi din Canada, ca o chezăşie a democraţiei, respectarea obiceiurilor emigranţilor, cuprinzând între acestea şi pe cele contrare tradiţiilor locale. Desigur că în concurenţa umanistă a diferenţelor, unele care par de neîngăduit opiniei „luminate" din ţările apusene sunt reprimate (exciziile femeilor şi subinciziile peniene ale bărbaţilor, felurite scarificări, torturi şi rituri incluzând tortura animalelor, etc.), încă o dovadă, dacă mai era nevoie că Occidentul, inventatorul marilor genocide moderne, nu suportă diferenţa radicală, cea mai spectaculoasă rămânând totuşi canibalismul de odinioară.
Odată expuse aceste rezerve, să ne întoarcem iarăşi la discursurile din zilele noastre asupra diferenţelor rasiale. Se întâmplă ca în Occident, după aproape un secol de lupte împotriva rasializării diferenţelor şi împotriva rasismului în general, după ce s-a repetat până la saţietate în toate cercetările academice multidisciplinare că rasele umane nu există, că există doar culturi (cf., Claude Lévi-Strauss, Rasă şi istorie), iată că la începutul secolului al XXI-lea se iveşte iarăşi un discurs rasialist întors pe dos, dar identic în fondul său metafizic, în care dispreţuiţi, înjuraţi şi calomniaţi nu mai sunt negrul şi neagra, ci albul şi alba. Aşa cum sublinia vestita militantă feministă neagră şi comunista americană Angela Davis, este reutilizat acelaşi sindrom al sclavului negru de pe câmpurile de bumbac, însă în sens invers. De fapt, această perspectivă rasialistă ce ne este servită drept ca tocană a luptei antirasiste, anti-machiste, pro-feministe, pro-LGBTQ, are un rol precis în calendarul mondializării economice, estetice, culturale, societale, ea preia rolul de mască din teatrul antic, mască ascunzând realitatea imediată a actorului şi prezentând subterfugiul acesteia. Masca este prin excelenţă jocul discursului apofatic al denegării: „ştiu foarte bine, dar totuşi", cum ar spune psihanalistul.
Toţi economiștii serioşi, chiar şi unii liberali, subliniază foarte gravele probleme economice şi sociale ce macină Statele Unite de la sfârşitul anilor faşti ai keynesianismului, de la sfârşitul echivalării dolar/aur la începutul anilor 1970. Într-o jumătate de secol, s-a adâncit tot mai mult prăpastia dintre bogaţi şi săraci, dintre, de-o parte, clasa superbogaţilor şi a servitorilor lor (jurnalişti, destui universitari, înalţi funcţionari, brokeri, conducători de întreprinderi cotate în bursă, etc.) şi, de cealaltă parte clasele mijlocii, micii comercianţi, meşteşugarii, angajaţii din prestări servicii, muncitorii, angajaţii temporari, profesorii din învăţământul primar şi secundar, chiar şi micile întreprinderi etc. – pe aceştia îi desparte un hău fără fund. Promovând rasialismul într-o societate rasializată încă de la naşterea ei[14] cum au fost şi încă sunt Statele Unite sau Marea Britanie, sau cum au devenit Franţa şi Italia, clasele conducătoare mereu majoritar albe au încercat o dublă operaţiune, pe de-o parte dau satisfacţie fără să cheltuiască prea mult (pentru că a te agita în faţa camerelor mediatice sau în campusuri, nu cere mari strădanii şi nici nu costă prea scump!) hipsterilor negrii şi aliaţilor lor albii din upper-middle class ce joacă rolul culpabilizării, pe de altă parte, permite deturnarea revoltei populaţiei negre şi latino exploatate în condiţii de sclavie, după cum observase Angela Davis. Căci uităm prea uşor că ONG-urile militând pentru drepturile omului sunt create pentru a trâmbiţa măsuri fără efect practic. Căci în mod vădit există o adevărată elită neagră în business, în showbiz şi în universităţi, care nu doreşte să se poarte vreo atingere privilegiilor sale, identice cu cele ale burgheziei albe.
Există în această voinţă de distrugere a întregii culturi occidentale de când s-a ivit ea, în linii mari începând de la greci (pentru că e albă, „patriarhală", „machistă", violentă cu negrii în timpul colonizării şi sclaviei şi după ele), o capcană întinsă de raţiunea umanistă oamenilor înstrăinaţi de societatea de producţie şi de consum infinite. Căci mişcări ca BLM, ONG-uri pro-emigraţie şi no-border se feresc să pună în discuţie vreodată fundamentele acestei societăţi de producţie-consum aşa cum este ea în fiinţarea sa (Seindes); cu alte cuvinte, cum marşandizarea generalizată, inclusiv cea a omului concret şi a celui imaterial al unei neokantianism universitar, face lume determinând complet atât sistemul schimburilor cât şi cel al relaţiilor umane, al artei şi al culturii în general. Societatea dă naştere unei imense risipe ce poate fi văzută de cum facem o plimbare printr-un centru comercial şi face lume nu doar ca sumă a mărfurilor produse (Marx), dar şi ca sumă a tuturor gunoaielor demodate ce năpădesc mările şi oceanele.[15] Cea de a doua capcană, mai tragică, se pare, e uitarea originii posibilităţii acestor mişcări BLM, Mee#too. Or, la originea oricărei gândiri critice în câmpul culturii occidentale se află Occidentul însuşi, în desfăşurarea feluritelor sale interpretări ale lumii şi a practicilor pe care le-a construit şi pe care le-a pus la lucru fără a şti prea bine ce ieşea la iveală, nebăgând de seamă decât ulterior când bufniţa îşi lua zborul în umbra asfinţitului. Acest spirit critic îşi trage seva din tot ceea ce Occidentul a construit ca singular, din instituţiile sale politice şi din ceea ce ele implică în morală şi în teoria dreptului.[16] Aş zice chiar mai mult de atât, că această gândire critică scoate energeia proprie modernităţii unde Tehnica ocupă locul central al noii metafizici, ea dă naştere dinamicii nihilismului care-i este intrinsec. Rezultatele schimbărilor permanente proprii gândirii şi practicii tehno-ştiinţei şi s-ar cădea să zicem mai bine ale gândirii şi practicii tehno-ştiinţei, aceste rezultate aşadar modelează de multă vreme viaţa noastră cotidiană în toate ipostazele ei. Nihilismul acest ar putea să fie numit şi cultul noutăţii oricare ar fi ea şi oricare ar fi preţul ce se cere plătit, costuri materiale şi umane, şi care nu e perceput decât în superficialitatea sa de o sociologie de bulevard, chipurile progresistă. Or, cultul noutăţii (şi simultan al tinereţii) se însoţeşte de o negare a împlinirilor trecutului. Ceea ce face ştiinţa de când s-a instalat ca ştiinţă experimentală şi ceea ce-i permite „să avanseze" după cum se spune îndeobşte. Ea a transmis acest marş înainte de neoprit fără nicio întoarcere ca devenire ştiinţelor umane (cf. Auguste Comte şi Durkheim), apoi, în general, umanioarelor până într-acolo încât astăzi ultima lucrare pe orice subiect e socotită mereu superioară unei lucrări mai clasice, iar starea prezentă e mereu mai bună decât cel mai bun moment al trecutului.[17] Cei care acceptă cu bună inimă sau cu făţărnicie diktatele schimbării permanente sunt consideraţi progresişti, iar cei care le refuză, dimpotrivă, sunt denunţaţi ca reacţionari, conservatori sau tradiţionalişti. Vechiul clivaj politic stânga/dreapta se înscrie e acum înainte în unica dihotomie progresişti/conservatori. Or, raportat la clasele producătoare de plusvaloare prin muncă, aceste două grupuri ale claselor dominante nu se opun cu adevărat. Fiecare participă după cum doreşte la exploatarea muncii productive. În raport cu modernitatea, e vorba mai mult de o diferenţă cantitativă decât de una calitativă sau de esenţă. Amândouă sunt de fapt moderne şi doar utilizarea rezultatelor modernităţii şi a ritmului său de dezvoltare le deosebesc niţel. Până la urmă în modernitate şi încă şi mai mult în modernitatea tardivă, niciun curent politic, niciun curent de gândire culturală nu se situează în afara modernităţii, care s-a produs în Occident, să reamintim acest lucru pentru cei care, prinşi în ceţurile ideologice ale unor zadarnice zbateri contemporane, l-au uitat. Modernitatea s-a născut în Occident din sinergia dintre filosofia greacă (problema metafizică a adevărului), creştinism (problema unei temporalităţi a Apocalipsei şi deci a istoriei) şi, ca să încheiem, obiectivarea matematică a lumii (prezentată, interpretată şi inaugurată filosofic de către Descartes). Mai întâi a fost mersul înainte al ştiinţei, apoi aplicaţiile lor tehnice tot mai numeroase, cuprinzând şi domeniul militar, dezvoltarea masivă a infrastructurilor, a medicinei, în sfârşit, cea a producţiei de bunuri de consum până la gadgetizarea totală a societăţii postmoderne. Nicicând până azi vorbele lui Marx nu şi-au mai întâlnit adevărul lor încarnat: „Lumea este suma mărfurilor produse în lume". Şi tocmai acesta este nihilismul modern întrevăzut de Nietzsche şi de Scheller, cercetat mai apoi de Adorno şi de Heidegger. Nu este acel nihil al vidului sau eliminarea duşmanului din tradiţia rusă în stilul lui Ceaadaev, nihilismul care ne preocupă este cel al preaplinului hiperproducţiei, hiperconsumului, hipergadgetizării, hiperpubelizării. În termenii filosofici proprii modernităţii tardive, este capătul şi împlinirea obiectivării infinite făcând lume.[18]
Nietzsche a văzut într-adevăr exact această abundenţă aproape nesfârşită a lucrurilor în declinul interpretării lume a lumii, a unei lumi părăsite de o mare poveste, a unei lumi fără sancţiune morală pronunţată cu referire la o valoare superioară de acum înainte negată sau uitată. Zeii şi Dumnezeu ne-au abandonat, puteam citi sub pana lui Nietzsche, însă şi noi i-am abandonat, chiar şi Divina Providenţă a lui Kant a dispărut în ceţuri hiperboreene, căci niciunii, nici cealaltă nu ne mai erau de folos pentru a asuma imanenţa infinităţii obiectivale. După ce ne-am dat ca nişte bătrâne prostituate voinţei de putere pe care am creat-o „am fugit în lumea de dincolo, sfârşind în nihilism".[19] Victorie totală a imanenţei asupra tuturor sistemelor creştine, cuprinzând între ele şi socialismul adaugă Nietzsche, ca să ne conducă azi la respingerea actuală a tuturor formelor de cultură care nu răspund la doxa prezentului nostru pervertit într-un total anacronism care e uitarea originilor. Trăim într-un preaplin al lucrurilor culturale devenite simple mărfuri aruncate literalmente la gunoi zi de zi. Ca să ne convingem, e destul să observăm numărul lucrărilor de mare valoare intelectuală ce le putem găsi de pildă în pubelele din Paris, din Rouen, din Torino şi din Milano. Noii moștenitori ai bibliotecilor defuncţilor lor părinţi, veritabili barbari ai timpurilor postmoderne nu mai ştiu de altceva decât computere şi informaţiile flash de pe Facebook sau Intagram, aruncând pachetele stânjenitoare şi fără valoare bibliografică pe care niciun anticariat nu le mai doreşte. Se pare că originea acestei posibilităţi trebuie căutată în meandrele artei moderne şi contemporane. Acolo, printre anumite opere majore, putem surprinde originea dinamicii nihilismului cultural ce emerge azi cu întreaga sa violenţă. Plecând de la Duchamp, de la dadaişti, de la suprarealişti, de la minimalişti, de la abstracționism, de la trash-art, de la scrierea automată, de la letrism, de la vidul narativ al noului roman, cu generalizarea instalațiilor interpretate şi legitimate de discursurile deconstrucţiei, unul mai abscons decât celălalt, şi de asemenea cu muzicile ce se confundă cu experimentările acustice, noi ne aflăm în faţa unui limbaj codat pe care-l vorbeşte o elită a business-ului artei, a birocraţiei ministerelor culturii, a catedrelor de istoria artei şi a galeriilor… Această stare a cunoaşterii a fost grozav de bine ilustrată de cuplul Christo cu împachetările lor efemere care în esenţă ne spuneau: să ascundem toate aceste opere, valoarea lor e epuizată, la fel ca şi privirile noastre; nu mai e nimic de văzut decât un imens pachet ambalat, bun de aruncat la coşul de gunoi.[20] Astfel, nihilismul presimţit de Nietzsche şi de Max Scheller, s-a dezvoltat până a ajuns în zilele noastre, trecând prin mişcarea rasialistă şi prin Cancel culture, dorind să „arunce la coşul de gunoi al istoriei" toate formele de artă produse de omul alb în decursul secolelor trecute. Aşa o spune facultatea de muzică de la Cambridge unde Mozart şi Beethoven sunt de acum înainte consideraţi ca reprezentanţi emblematici ai puterii alienante a omului alb colonialist. Că e vorba de Die Zauberflöte, de Fidelio, de Simfonia a Noua pe care le-am văzut şi ascultat de zeci de ori, niciodată nu mi-a trecut prin cap că fac dovada perversiunii rasiale a lui Mozat sau a lui Beethoven.
Dacă privim mai îndeaproape, la lumina faptelor, nihilismul modern nu participă la gândirea şi acţiunea dialectice în care negativul pozitivului ar da pozitivul prin sinteza tezei şi antitezei. Nihilismul modern lucrează pe modul negativului negativului care dă negativul. Lumea nihilismului funcţionează ca un preaplin purtat de o creştere geometrică a obsolenţei, terminând în nihil. După ce a voit să dezmembreze şi să dărâme totul, arta şi arhitectura, dar şi muzica şi scriitura (nu vorbea Lacan de cuvântul care nu foloseşte comunicării?!), ea se deschide acum spre pustiire. După ce a zdrobit toate tabuurile culturale, producţia infinită mereu în devenire reinventează cenzura ca negaţie a trecutului în favoarea grupurilor culturale care sunt ele însele produse ale acestei negaţii construind şi reconstruind astfel acest nihilism generalizat care ar putea purta şi un alt nume: decadenţă. Da, să nu ne mirăm, anii treizeci sunt tot în faţa noastră.
(trad. de Claudiu Gaiu)
—
Note
[i] Prezentul eseu face trimiteri la numeroase lecturi istorice şi filosofice pe care unii, mai erudiţi, le vor remarca cu siguranţă, într-atât sunt de voluntar explicite, fără a fi vorba de un plagiat. Totuși, nu am dorit să-mi încarc textul cu prea multe note de subsol fiind vorba mai mult de o luare de poziţie decât un discurs academic în care ar fi trebuit să-mi arăt toată cultura. Am trecut de vârsta unor astfel de demonstraţii. Textul răspunde unei stânjeneli resimţite în faţa unei stări deranjante a civilizaţiei noastre, aşa cum sucul de lămâie curat poate deranja dinţii când îl bem.
[1] Cu excepţia câtorva rarisime societăţi primitive ca, de pildă, cea din Insula Paştelui sau a unor triburi australiene.
[2] Claude Karnoouh, « Une pensée philosophique de la guerre », ou l'homme en tant qu'être pour la guerre (Sein zum Krieg) in Lapenseelibre.org. Tradus în revista Timpul, XVIII, n°240-241-242, 2019, Iaşi.
[3] Martin Heidegger, Parmenide, G.A band 8, Seit 43.
[4] Să remarcăm faptul că pe teritoriul nord-american cei mai exploataţi, mai bine spus, cei mai masacraţi, au fost amerindienii, din care au mai rămas azi trei milioane de indivizi trăind marea lor majoritate în rezervaţii administrate de Biroul pentru Afaceri Indiene al Departamentului de Interne al SUA.
[5] Martin Bernal, Black Athena: The Afroasiatic Roots of Classical Civilization, 1987.
[6] Mary Lefkowitz, Not Out of Africa: How Afrocentrism Became an Excuse to Teach Myth as History. New York, 1996.
[7] Cheikh Anta Diop, Nations nègres et culture, Tome I, 1954.
[8] Luciano Canfora, Storia della letteratura greca, 1986.
[9] Sub impulsul mişcării #Metoo o petiţie care a strâns mai mult de 10 000 de semnături, cerea scoaterea de pe simezele MMA a tabloului Thérèse visând, sub pretextul sugestiilor sexuale periculoase, însă muzeul a refuzat cu hotărâre.
[10] Theodora Kroeber, Ishi in Two Worlds, 50th Anniversary Edition : A Biography of the Last Wild Indian in North America, 2011.
[11] Las deoparte această temă, căci subiectul prezentului eseu nu e în niciun caz problema extrem de complexă a proto-scrierilor pe care unii arheologi le situează acum 15.000 sau chiar 20.000 de ani, cum e cazul anumitor pictograme găsite în grotele din Dordogne sau acum 8000 de ani în cazul însemnărilor pe os din China.
[12] Vezi capitolul „Realismul socialist sau victoria burgheziei" în Claude Karnoouh, Pentru o genealogie a globalizarii, Alexandria Publishing House, Suceava, 2016.
[13] Max Scheller, Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik, 1913.
[14] Vezi primul capitol al cărţii lui Howard Zinn, A People History of America, 1980.
[15] Majoritatea partidelor comuniste au abandonat această critică socio-economică în favoarea societalului, ceea ce a condus prin reacţia maselor populare la succesele partidelor populiste de dreapta. Stânga hipster strigă împotriva acestei drepte populiste, suveraniste, din teritoriu, din marile cartierele sărace, punând ca de obicei înainte sexul desfrânat, artele contemporane cele mai absconse, ba şi stupide, vorbele frumoase fără urmări şi concertele de pop-rock filantropice. Vor să fie de partea binelui, să aibă mâinile albe, însă orbiţi de moralita de doi bani, nu văd defel că ele nu mai au cu ce apuca şi privesc nătângi capitalul în multiplele sale ipostaze pseudo-umaniste ducând totul cu sine în revărsarea sa.
[16] Vezi splendidul exemplu de regicid din teoria politică a lui Toma d'Aquino, De Regno.
[17] Mao nu s-a înşelat când a vorbit de „Marele Salt înainte" când ţara sa era una dintre cele mai sărace din lume.
[18] Gérard Granel, « Les années trente sont devant nous », in , Études, Éditions Galilée, 1995, p. 71-74
[19] Friedrich Nietzsche, Œuvres posthumes, 1883-1888, p. 168, Gesamtausgäbe, Band 3.
[20] Christo, numele de artist al cuplului alcătuit din Christo Javacheff de origine bulgară şi Jeanne-Claude Donat de Guillebon, care în anii 1970-1995 au ambalat monumente sau spaţii naturale în imense foi de plastic colorate.
Despre autor
Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu