Pianista Mara Dobrescu, „Soleils de nuit”

Apariție discografică la Paris: „Trăiesc cu România în suflet în fiecare zi”

Pe Mara am văzut-o live într-un recital de pian la patru mâini în septembrie 2014, la Ateneul Român, alături de pianistul francez Jean-Claude Pennetier, pe atunci președintele juriului secțiunii pian a Concursului ”George Enescu” care ajunsese în chiar faza semifinalelor. Dincolo de interpretările fabuloase, într-un program simbolic Schubert – Schumann – Brahms, îmi amintesc perfect că în sală era tot juriul concursului international, plus Valentin Gheorghiu. Mi-am spus că tânăra muziciană trebuie să aibă nervii foarte tari: să cânți cu profesorul tău de la Conservatorul din Paris în fața unor somități mondiale și a publicului de acasă, în cea mai emoționantă sală cu putință pentru un muzician român și în plină desfășurare a unui concurs de pian, nu e deloc ușor. Dar recitalul a fost unul exceptional, Mara era deja un muzician complet, o pianistă stăpână pe sine, din toate punctele de vedere. Stabilită la Paris încă din 1996, când a primit o bursă din partea guvernului francez, a aboslvit clasa de pian a conservatorului național la clasa lui Gerard Fremy, cu trei premii întâi la clasele de pian, muzică de camera și acompaniament vocal, urmând apoi un master absolvit magna cum laude.
Mara s-a perfecționat apoi cu somități ca Martha Argerich, Dominique Merlet, Pierre-Laurent Aimard și Jean-Claude Pennetier, în master-classes la Ravel Academie, Academie de Villecroze, Academie of the Aix-en-Provence Festival și Mozarteum Salzburg, terminând con brio și o specializare la Conservatorul Național din Geneva. Este laureată a competițiilor internaționale ca Sidney, Epinal, Rahmaninov, Cantu și Aria Canals International Piano Competition, premiată și de fundații ca Yamaha, Meyer, Tarazzi sau The Nadia and Lili Boulanger Foundation. A făcut multă muzică de cameră, semnând între altele înregistrări referențiale cu Trio Brâncuși, o formație în care a cântat alături de o altă româncă, violoncelista Laura Buruiană. Acum e membră a Cvartetului Face à Face, o formație surpinzătoare timbral, cu 2 piane și percuții, perfectă pentru muzica contemporană cu care are o relație veche și pasională. A interpretat și înregistrat și pentru formula de duo , mai ales violoncel și lied, fiind îndrăgostită de proiecte sincretice care exploatează muzica și poezia , dar apare și în coloana sonoră a celebrului Le concert (2009) al regizorului de origine română Radu Mihăileanu, cu partea mediană a concertului 21 în Do Major de Mozart, alături de Orchestra simfonică din Budapesta. A performat de-a lungul timpului în recitaluri și concerte simfonice la Festivalul Aix-en-Provence, la Festivalul Chopin sau Nohant Festival, la București dar și în Asia, America de Sud și Australia. Debutul ei solo, un CD Clara și Robert Schumann (Long Distance, 2003) a fost bine primit de critica de specialitate din Franța și nu numai. La fel s-a întâmplat și cu ”Soleils de nuit”, pe care criticul francez Alexandre Pham l-a numit anul acesta ”un CD eveniment, un act de credință și o grădină secretă”.

M-am îndrăgostit de la prima audiție de frumusețea muzicii interpretate de Mara Dobrescu pe ”Soleils de nuit”, e o bucurie rară să asculți un astfel de program. Și chiar dacă în lumea muzicii clasice sunt frecvente albumele tematice, e totuși destul de rar și pentru un interpret să poată imprima un CD construit intuitiv într-un orizont temporal indefinit, foarte personal și subiectiv, fără orgoliul de a demonstra ceva, fără nici un fel de constrângeri ori concesii exterioare módelor ori marketingului modern. Și asta datorită și prestigioasei case de discuri Paraty, care și-a făcut din libertate și din promovarea tinerilor interpreți o nouă estetică, într-o piață care nonconformismul e aproape o sinucidere. Plecat de la o idee genială, ”sorii nopții” sau ”aștrii nocturni”, cum ar suna posibila traducere în limba română a albumului Marei Dobrescu, e un voiaj nocturn de o frumusețe iradiantă, o călătorie într-un întuneric perceput mai degrabă senzorial decât vizual, în care contactul cu corpurile luminoase ale unei fascinante bolte muzicale se transformă într-un veritabil poem sonor. Dar muzica e întotdeauna mai complexă decât poezia, limitată de finitudinea cuvântului, iar interpretările pianistei românce, de o extraordinară eleganță și finețe, aproape calofilice, transformă experiența reflexivă a ascultării într-o întâlnire cu lumina, pentru că asta este ”Soleils de nuit”, o iluminare interioară la capătul unui fascinant periplu în noapte. Un ”vis trăit cu ochii larg deschiși”, așa cum spune chiar Mara Dobrescu.

 On doute La nuit… J’écoute : Tout fuit, Tout passe; L’espace Efface Le bruit. Demersul poetic e declarat de la chiar bun început: bookletul care însoțește CD-ul debutează cu câteva versuri, unele necunoscute, unele din Matsuo Bashō dar și acest fragment din Les Djinnes de Victor Hugo. Pe mine, călătoria sonoră a pianistei Mara Dobrescu m-a trimis la Jacques Prevert și unul dintre volumele sale postume de poeme, despre prezența vie și strălucitoare a dragostei, chiar și dincolo de moarte. Dar versurile sunt doar jaloane, simple indicatoare pentru traseul promenadei nocturne, cu rolul de a introduce în atmosferă, nimic mai mult: Notturno din ciclul de Piese Lirice op.54 de Edvard Grieg, prima lucrare de pe album stabilește fără echivoc limitele vagului nocturn. Imponderabil și eterat, cântul Marei Dobrescu are străluciri de o nebănuită prospețime în această capodoperă miniaturală nocturnă, cu profunzimi tandre și discretă emoție. Pianista e foarte ”acasă” în repertoriul romantic: două opusuri schumanniene, Clara – Nocturnă op.6 No.2 din Soirées Musicales și Robert – In der Nacht, Fantasiestücke op12 No.5, cu sensuri pe rând resemnate și avântat-nebuloase în frazele perfecte al pianistei, ce amintesc că discul ei de debut solo a fost chiar un Clara-Robert Schumann la casa de discuri Long Distance, în 2003. Din aceeași eră a reveriilor iraționale, o altă Nocturnă op.19. No.4 de Ceaikovski, de o tristețe dezarmantă, interpretată cu claritate și sens obiectiv al frazei, dar și celebra Nocturnă în do# minor opus postum de Frederic Chopin, transformată în șlagăr de celebra ecranizare a dramei pianistului polonez Wladyslav Szpilman în The Pianist (2002) de Roman Polanski. La Mara Dobrescu acest lento con gran esspresione e mai puțin declamativ, așa cum ne-au obișnuit prea mulți alți interpreți: și e foarte bine că e așa, tragismul nu trebuie să fie întotdeauna grandilocvent și bombastic! Aș mai adăuga aici și sclipitoarea Notturno din ciclul celor 6 piese pentru pian scrise de Ottorino Respighi în 1903, o lucrare de evidentă tentă neoromantică, interpretată cu o brilianță solară de pianistă de origine română.

Notturno din ”6 Pieces for Piano” de Otorino Respighi, un video de Patrick Kedzia

Un alt capitol din traseul călătoriei nocturne de pe acest disc îl reprezintă Franța și nocturnele ei, reverență necesară a unei pianiste care astăzi e o muziciană franceză 90%: Debussy, cu două lucrări, Nocturne L.82 și Claire de lune din Suita Bergamască – da, 2018 e centenarul morții marelui ”impresionist” francez, Mara Dobrescu știe asta și îl cântă cu recunoștiință și prospețime revigorantă, Francis Poulenc cu Nocturna No.6 FP 56 în Sol Major datată 1930, un joc sonor împărțit între maiestuos și ludic, excelent redat de Mara Dobrescu, cu acordică fabuloasă și o pedală magnifică dar și un Songe-creux de Erik Satie, (în traducere un fel de visător sau vizionar) o creație tipică pentru compozitorul celebrelor ”gymnopedii”, o muzică misterioasă și plină de speranță, cu armonii moderne și o carură de veritabil imn al unui crez poetic, interpretată angajant, cu un indeniabil simț al frazei .

Pe lângă aceste opusuri mai mult sau mai puțin celebre, Mara Dobrescu își face o datorie de onoare din ”a pune în lumină” compoziții mai puțin cunoscute; o promenadă în noapte are și o intrinsecă doză de mister, de necunoscut. Aici intră superba nocturnă a lui Lipatti – pianista româncă a și declarat că vrea să-l prezinte lumii muzicale pe marele Lipatti și în ipostaza mai puțin cunoscută de compozitor, bravo ei! - cea a lui Benjamin Britten sau extraordinarul Carillon nocturne enescian, alături de alte compoziții contemporane: o tulburătoare Berceuse de Oscar Strasnoy, sensibil și disonant cântec de leagăn, interpretat cu o tandrețe aproape maternă (compozitorul franco-argentinian i-a dedicat dealtfel Marei ciclul din care face parte lucrarea, Piano4), două piese din ciclul Ephémères de Philippe Hersant, compozitor francez născut în 1984, de care o leagă o veche afinitate: Dans l’air du soir, aluzie clară la un preludiu de Claude Debussy și Lune voilée, veritabil haïku sonor, cântat cu o impresionantă concentrare a interstițiilor liniște-sunet – de-aici versurile introductive din Matsuo Bashō, dar și cvasi-necunoscuta Noapte a lui Anatol Vieru, compozitor român născut în 1926 la Iași, a cărei înlănțuire de stranie paralelisme disonante cu irizări modale îmi amintește că muzicianul român pasionat de moduri și teoria mulțimilor, de Urmuz și de Heidegger, a mai scris și alte muzici noptatece, de la ”Nocturne și rezonanțe”, ”Iona”, ”Scene nocturne” și chiar muzica unui film care se numea Soarele negru – voilà! 

Un alt capitol din traseul călătoriei nocturne de pe acest disc îl reprezintă Franța și nocturnele ei, reverență necesară a unei pianiste care astăzi e o muziciană franceză 90%: Debussy, cu două lucrări, Nocturne L.82 și Claire de lune din Suita Bergamască – da, 2018 e centenarul morții marelui ”impresionist” francez, Mara Dobrescu știe asta și îl cântă cu recunoștiință și prospețime revigorantă, Francis Poulenc cu Nocturna No.6 FP 56 în Sol Major datată 1930, un joc sonor împărțit între maiestuos și ludic, excelent redat de Mara Dobrescu, cu acordică fabuloasă și o pedală magnifică dar și un Songe-creux de Erik Satie, (în traducere un fel de visător sau vizionar) o creație tipică pentru compozitorul celebrelor ”gymnopedii”, o muzică misterioasă și plină de speranță, cu armonii moderne și o carură de veritabil imn al unui crez poetic, interpretată angajant, cu un indeniabil simț al frazei .

Pe lângă aceste opusuri mai mult sau mai puțin celebre, Mara Dobrescu își face o datorie de onoare din ”a pune în lumină” compoziții mai puțin cunoscute; o promenadă în noapte are și o intrinsecă doză de mister, de necunoscut. Aici intră superba nocturnă a lui Lipatti – pianista româncă a și declarat că vrea să-l prezinte lumii muzicale pe marele Lipatti și în ipostaza mai puțin cunoscută de compozitor, bravo ei! - cea a lui Benjamin Britten sau extraordinarul Carillon nocturne enescian, alături de alte compoziții contemporane: o tulburătoare Berceuse de Oscar Strasnoy, sensibil și disonant cântec de leagăn, interpretat cu o tandrețe aproape maternă (compozitorul franco-argentinian i-a dedicat dealtfel Marei ciclul din care face parte lucrarea, Piano4), două piese din ciclul Ephémères de Philippe Hersant, compozitor francez născut în 1984, de care o leagă o veche afinitate: Dans l’air du soir, aluzie clară la un preludiu de Claude Debussy și Lune voilée, veritabil haïku sonor, cântat cu o impresionantă concentrare a interstițiilor liniște-sunet – de-aici versurile introductive din Matsuo Bashō, dar și cvasi-necunoscuta Noapte a lui Anatol Vieru, compozitor român născut în 1926 la Iași, a cărei înlănțuire de stranie paralelisme disonante cu irizări modale îmi amintește că muzicianul român pasionat de moduri și teoria mulțimilor, de Urmuz și de Heidegger, a mai scris și alte muzici noptatece, de la ”Nocturne și rezonanțe”, ”Iona”, ”Scene nocturne” și chiar muzica unui film care se numea Soarele negru – voilà! 

O notă specială pentru interpretarea celor două mari restituiri românești pe care pianista Mara Dobrescu le face pe acest disc, mai întâi Nocturna în fa# minor op.6 de Dinu Lipatti, o lucrare interpretată cu nobilă devoțiune în subtilele și intricatele progresii armonice. Generozitate e sensul acestei muzici, născute din prea plinul unei inimi mari și a unei sensibilități interioare unice: ”caută lumină tot mai sus la alții și tot mai adânc în tine” spunea Lipatti, care a dedicat această bijuterie marii sale prietene Clara Haskil. Rafinamentul pianistic al româncei Mara Dobrescu, care îl consideră un mentor pe Dinu Lipatti, e memorabil aici. De departe, e cea mai bună versiune a nocturnei lipattiene pe care am ascultat-o vreodată. Carillon nocturne din Suita No.3 pentru piano, Op.18 de George Enescu e partitura cu care Mara a dorit să-și încheie onirica promenadă nocturnă: nimic mai potrivit, enigmaticul Carillon, construit pe obsesivul motiv clopotelor - sunet excelent, înregistrat pe un Steinway mare, cu o spațialitate impresionantă, în Salle Colonne în vara anului trecut - care e doar un pretext pentru o armonie impalpabilă, evanescentă prin nostalgie și incredibil de puternică prin forța sonoră degajată de ecourile reale și psihologice. Ce final, ce capăt de noapte! Nu doar călătoria nocturnă se oprește, ci și timpul!

 Patrick Kredzia