Nici nu stiu cand si cum, de unde ai aparut. Mi-ai luat mana si m-ai condus pe niste stradute scurte, pline de cotituri care parca te readuceau in punctul initial. Intunericul care se lasa imi dadea indiciul ca vremea totusi trece, desi spatiul parcurs parca se stergea din realitatea abia trecuta.Evoluam intr-un sistem cu o singura dimensiune..Intr-un sfarsit am intrat intr-o casa ce parea a fi pe punctul de a se prabusi. Ne-am oprit in fata unui zid, tributar tuturor intemperiilor de secole, un zid de piatra, inegrit de timp. Ai desenat in aer o fereastra cu un cadru larg, cu geamuri duble. Cand ai terminat desenul imaginar, zidul s-a prabusit. Dincolo de el era o fereastra adevarata prin care se vedeau plaja si marea. O fereastra adevarata prin care puteam sa evadez din pielea mea insemnata de timp. Atat de simplu era, puteam s-o fac cu senzatia de plutire, de imponderabil, lasand in urma aburul sters al unei impresii. Plecam cu mana intinsa spre tine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu