CRISTINA STĂNCIULESCU cu MONICA MACOVEI

Nu o cunoşteam personal pe Monica Macovei, nu am văzut-o decât la televizor, în rarele momente când mă mai uit. Politica şi personajele politice mă lasă rece. Am fost însă curioasă să aflu cum trăieşte Monica Macovei, ce face, ce viaţă are. Am fost chiar curioasă să ştiu dacă iubeşte şi dacă e iubită, dacă îi este frică de ceva, dacă, dacă, dacă…

Am întrebat-o dacă ar vrea să-mi răspundă la câteva întrebări, a acceptat şi iată-ne în biroul domniei-sale de la Palatul Parlamentului European. Un birou auster, de altfel. Am dat drumul reportofonului, m-am uitat pe fereastră, am tras aer în piept şi am început:

Multă sticlă în jur. Multe ferestre, mult oţel… Cam rece, cam impersonal ce vedeţi pe fereastră. Vederea asta nu vă influenţează starea? Să începi dimineaţa aşa… nu e cam trist?

Nu, nu mă deprimă… Parlamentul European este un ansamblu frumos de clădiri cu multe ramificaţii, cu multe corpuri, cu multă sticlă, peste tot este sticlă, vedeţi numai geamuri, culoarele au sticlă, dar au şi artă, şi deschidere, oameni care vin zilnic să viziteze, se ţin concerte, rulează filme, deci nu e un loc deprimant. Acum de pildă ne uităm la un acoperiş pe care sunt deschise bateriile solare, dar mi se pare irelevant asta… Bine că am fereastra cu vedere în afară, sunt unele birouri care au fereastra spre interior şi tot ce văd cei din birou este un culoar.

Vă întrebam despre vedere şi importanţa ei pentru că nu pot să nu observ că aveţi nişte bijuterii vechi, frumoase, deci apreciaţi frumosul…

Da (zâmbeşte) m-am rugat de mama pentru brăţara asta. Am primit-o acum o săptămână… De fapt am purtat-o, apoi i-am dat-o înapoi şi acum o port din nou… Îmi plac bijuteriile, dar port numai argint, niciodată aur. Îmi plac pietrele… în rest, legat de stilul meu, să ştiţi că am renunţat cu mulţi ani în urmă la rochii şi la fuste şi am trecut direct la pantaloni şi costume, cămăşi albe sau topuri albe sau rareori colorate. Şi asta pentru că am decis că e mai bine să-mi simplific viaţa şi să nu mă mai gândesc prea mult dimineaţa sau seara cu ce să mă îmbrac…Un costum negru se potriveşte şi cu un top alb şi cu unul colorat… Acum de pildă sunt în alb şi negru. Mie îmi place combinaţia asta, mi se pare elegantă.

Deci estetica este ceva ce contează. Pe ce loc este estetica în viaţa dvs?

În primul rând contează estetica interioară, care se citeşte în ochi, în gesturi…

Dar la ce vă gândiţi dimineaţa, când vă treziţi?

(Râde) Nu la „cu ce mă îmbrac”, în niciun caz. Când călătoresc mult, mă gândesc unde sunt, ce am de făcut, ce fac acum, de ce a sunat ceasul. Lăsând însă gluma la o parte, mă gândesc la programul pe care îl am. Este un program destul de fix: la 9 - voturi, apoi telefoane, să vezi pe cine ai convins, cu cine mai negociezi, cine vine la vot, cine nu vine, de ce… Şi fac asta mereu, de pildă şi ieri am avut o surpriză când am aflat că nu se întruneşte majoritatea pentru vot în Comisia de Justiţie şi Afaceri Externe şi m-am apucat să dau telefoane ca să adun oamenii la vot!

Vot pentru ce?

Pentru Raportul de modificare a Regulamentului Schengen. Orice proiect de lege care este în Parlament se numeşte „raport”, ca să se înţeleagă. Nu înseamnă că scrii un raport… În fine, a venit propunerea de la Comisie, iar eu fiind raportor al Parlamentului, am lucrat pe documentul trimis de Comisie şi i-am adus mai multe modificări. Şi ieri a avut loc votul. Şi fireşte că interesul meu a fost să adun cât mai multe voturi pe aceste amendamente. Şi e greu fiindcă toate aceste modificări aduse proiectului trebuie să mulţumească pe toată lumea. În acelaşi timp, cu toţii ştim că nu se poate asta, că suntem 751 de oameni din 8 grupări politice din 28 de ţări, deci nu poţi ajunge la o stare de perfectă mulţumire. De aceea se poartă discuţii, negocieri, în aşa fel încât să se ajungă la o soluţie de compromis, dar a nu se înţelege „compromis” în sensul peiorativ…

Dar despre ce este vorba în acest Regulament şi de ce aţi ţinut la modificări? Ce modificări?

Proiectul era despre întărirea frontierelor la graniţa spaţiului Schengen. Şi eu am întrebat de ce numai la graniţa spaţiului Schengen? Viaţa românilor, a bulgarilor, a celor care nu sunt în spaţiul Schengen valorează mai puţin? Nu. Tot ce este propus în acest proiect am cerut mutăm la graniţa Uniunii! Am făcut asta ştiind că pe umerii României cade o sarcină grea, de mare responsabilitate şi mare încredere pentru că avem o graniţă foarte lungă terestră, maritimă. Cu aeroporturile e mai uşor, pentru că România foloseşte baza de date Schengen. Autorităţile române au spus că sunt de acord, dar bulgarii nu. Acum, după ce România a spus da, bulgarii nu mai au încontro. Acesta a fost un prim punct cîştigat. Al doilea, ar fi controlul sistematic la graniţă. Adică al fiecărei persoane. Vorbim despre controlul cărţii de identitate sau paşaportului folosindu-se baza de date a spaţiului Schengen.

Care au fost momentele dificile ale activităţii dvs. de aici? Nu păreţi genul care să le evite… Apropo, toţi europarlamantarii sunt aşa aici? Proactivi, implicaţi…

Nu… Nu sunt toţi aşa, dar eu sunt, că… aşa sunt. Unii au dosare mai uşoare, care se votează de la sine, nici măcar nu intră în dezbateri. Eu nu fac aşa. Momente dificile? Da, au fost. Mai ales atunci când adopţi o legislaţie care deranjează industriile.

Adică?

De pildă, când am fost raportor al Parlamentului pe descărcare de gestiune al multor agenţii europene, am introdus „conflictul de interese” ca un criteriu în toate instituţiile europene. A fost o premieră europeană. Mi-am convins câţiva colegi şi de atunci se fac anual rapoarte pe conflicte de interese. Şi de ce asta? Pentru că am constatat că la Agenţia de Medicamente - e o poveste de acum câţiva ani - la Agenţia de siguranţă a alimentelor, a zborurilor aeriene etc. erau detaşaţi oamenii din interiorul companiilor producătoare de alimente, medicamente, avioane etc. la aceste agenţii care dădea avizele produsului! Păi, cum? Adică simplu: companiile îşi detaşau oamenii la aceste agenţii pe 6 luni, exact perioada cât medicamentul, alimentul, avionul, produsul chimic etc. era evaluat de agenţie şi primea aviz. Ceea ce nu era normal! Mi s-a spus că se găsesc greu specialişti care să evalueze aceste produse, atunci am oferit alte soluţii cum ar fi: angajaţi permanenţi, nu detaşaţi pe o perioadă de timp sau colaborarea cu universităţile… În fine, soluţii s-au găsit. Dar eu am descoperit astfel de anomalii întrebând, vorbind cu oamenii! Unii erau foarte supăraţi din cauza asta… Am ajuns chiar să colaborez cu wistleblowers, adică „cei care fluieră în biserică”, martorii din companii care ştiau ce se întâmplă…

Şi aţi deranjat pe mulţi, nu?

Aceste companii sunt de talie mondială, vă daţi seama… În boardul Agenţiei de Siguranţă a Alimentelor era acum câţiva ani, de pildă, Daiana Banati care era şi în boardul companiei ILSI, cea mai mare companie mondială de lobby alimentar! Era un conflict de interese total. Când am venit eu în Parlament am găsit situaţia asta, am făcut scandal! Ea făcea lobby pentru alimente şi tot ea le dădea şi aviz! Am spus că nu e nomal! Şi şi-a dat într-un final demisia… La Agenţia de medicamente am amânat descărcarea de gestiune pe aceleaşi motive, dar am colaborat bine cu directorul care şi el voia să schimbe lucrurile. Am făcut un plan cu el, dar şi cu alte agenţii, prin care le-am dat 3 luni în care să rezolve probleme şi dacă se vor ţine de ce am stabilit, vor primi descărcarea de gestiune.

Dar cum aflaţi lucrurile astea?

Au venit spre mine diverşi oameni, fie din instituţii europene, fie din companii… Unii dintre ei sunt funcţionari europeni pe viaţă, au joburi bune, le place ceea ce fac, dar văd lucruri care nu sunt în regulă şi atunci aleg astfel de momente (de pildă de descărcare de gestiune), în care apelează la un parlamentar european cu ajutorul căruia fac cunoscute ilegalităţile din instituţiile lor sau din companiile în care lucrează şi în care sunt implicaţi bani europeni.

Aţi lucrat cu wistleblowers?

Da. Nu o să le spun niciodată numele, nu o să le dezvălui niciodată identitatea, desigur! Pe scurt, am primit mailuri pe adresa de serviciu, nu era niciunul din România, nu era niciunul român. Au găsit adresa mea de mail pe site, mi-au scris. Nu ştiu cum au ajuns la mine, nu i-am întrebat. Or fi căutat pe wikipedia, or fi întrebat în dreapta, în stânga… nu ştiu. Cert este că au ajuns la mine, m-au contactat, m-au testat… pentru fiecare am ajuns să am câte un telefon. M-au verificat mult timp, pentru că le era slujba în joc şi atunci aveau nevoie să capete încredere în mine. M-au rugat să nu le salvez numărul de telefon cu numele lor, ceea ce am respectat, fireşte. Am avut multe peripeţii şi până la urmă, mi se pare normal, trebuie să faci şi o muncă de detectiv, că altfel nu ai cum să afli lucruri. (în acest moment al discuţiei, pe holurile instituţiei a început să sune o sonerie care, timp de un sfert de oră a chemat iritant, ascuţit, parlamentarii la vot).

Una din aceste persoane, după ce mi-a dat multe informaţii pe telefon, mi-a spus despre un contract care, prin subcontractare, a plecat spre o altă companie în care era implicat directorul. Era vorba despre bani europeni, înţelegeţi? Şi atunci am făcut nişte investigaţii şi într-un final i-am spus persoanei că trebuie să ne întâlnim, că am nevoie de aceste documente, fiindcă altfel nu le pot nici găsi, nici folosi. Şi atunci mi-a spus să vin în oraşul cutare, la aeroport să închiriez o maşină, îmi pun o adresă în GPS, mă duc în parcul cutare, la ora 9 seara ajung la aleea care se numeşte aşa, găsesc un stâlp luminat, la trei bănci în stînga mă opresc, mă aşez şi aştept…

Şi?!? A venit?   

Am făcut exact aşa cum mi s-a spus şi m-am aşezat pe bancă, a apărut un cuplul un el şi o ea, am vorbit, m-au dus acasă la ei, aveau masa din sufragerie plină de documente, am rămas la ei peste noapte, a doua zi am plecat la Bruxelles şi… directorul lor nu mai e director, s-a sesizat şi autoritatea care investighează drumul banilor europeni, pentru că despre bani europeni este vorba, repet.

Altul m-a plimbat prin Bruxelles ca în James Bond, mă îndruma prin SMS „ia-o la dreapta, du-te acolo, ia-o la stânga”, până când ne-am întâlnit, iar pentru altul am fost tocmai peste ocean, pentru că era vorba despre o Agenţie Europeană care ceruse aviz pentru un produs şi în Statele Unite. Omul, expert, văzuse ce teste făcuseră cei de aici şi ce greşiseră şi m-a chemat să-mi spună. Era vorba despre un avion. Este evident de ce au fost cu toţii atât de precauţi. Nu mă ştiau, puteam veni cu o echipă să-i filmez sau să le dezvălui identitatea! Nu au încredere în autorităţi, slujba le este compromisă, dacă dezvăluie oricui ce se întâmplă sub ochii lor, o pot păţi. Toate aceste deplasări au fost făcute din banii mei, fireşte. Oamenii vor să spună, să-ţi dea documente! Şi totul pleacă de la o promisiune de onoare: „niciodată nu vei spune numele meu”. Au trecut ani de atunci şi nu am spus şi nu voi spune niciodată! Tocmai de aceea oamenii s-au mai destins, cei cu care am lucrat trimit pe alţii care sunt martori la alte ilegalităţi şi care nu mai suportă. Oamenii vor să spună!

V-aţi pus viaţa personală în cui?

În cui? Mmmda… În anumite perioade, da, dar asta nu înseamnă că tot timpul. Schiez, îmi iau revanşa, scot energia din mine, schiez pe pârtii negre, sar la trambulină… În 2014, după alegerile prezindenţiale, câţiva prieteni români din Norvegia m-au sunat şi mi-au zis „ok, acum s-a terminat, vino pe la noi, mergem la o cabană”. Am mers într-o zonă în care s-a ţinut şi Olimpiada.

Erau -30 de grade, aveam cagulă specială, costum de schi, era incredibil de frig. Am văzut trambulinele de sărituri. M-am strecurat până la ele şi am sărit… Aceste trambuline sunt perfect tăiate, nu au nici măcar 3 cm la capăt în care să te poţi răzgândi, să iei decizia să te opreşti. Am căzut de câteva ori, dar nu mi-am rupt nimic. Ţin minte că atunci când am căzut ultima oară, rămăsesem imobilizată, înţepenită şi a sunat telefonul. Erau de la B1 îmi cereau o declaraţie. Ce să fi făcut? Le-am dat-o ! (Râde)

Ce sport mai faceţi?

Înot. Pot înota şi 4 ore. Odată mi s-a întâmplat, la mare la noi, când am înotat vreo 6 ore. La un moment dat am trăit fenomenul de Fata Morgana. Mi se părea că văd ţărmul, dar nu-l vedeam. Şi atunci vreo două ore din acelea 6, am înotat încercând diverse direcţii până cînd l-am văzut. Atunci am intrat până şi eu în panică… Şi când am ajuns pe ţărm într-un târziu, cineva m-a întrebat uluit: „Ştiţi că sunteţi de 6 ore în apă? Sunteţi Monica Macovei?” „Da”, am zis. „Nu-mi imaginam… Vă votez”, mi-a zis omul entuziasmat, dar şi puţin uimit…

Aşa sunteţi şi ca femeie care iubeşte? Ca pe pârtiile negre?

Iubesc, să ştiţi, iubesc şi acum… Nu, nu povestesc despre asta (nr. văzând întrebarea care îmi stătea pe buze), dar vreau să spun celor care citesc aceste cuvinte, dar probabil că unii dintre ei deja ştiu, că iubirea nu vine când o cauţi, ci vine total pe neaşteptate, ca multe lucruri care vin pe neaşteptate în viaţă, dar problema e să o vezi, să o simţi şi şă ştii că ea este. Şi nu este unică, eu nu spun că există doar o singură iubire în viaţă. Adică experienţa mea nu e asta.

Cum este o fi bărbatul pe care îl iubeşte Monica Macovei?

(Râde) Uitaţi-vă la mine, sunt un om normal. Zâmbesc, îmi place viaţa… De ce vi se pare că ar trebui să fie într-un anume fel?

Când plecaţi de aici în 2019, unde mergeţi?

Dacă nu mai vin în Parlamentul European, aş vrea să merg undeva în Africa într-o misiune de menţinere a păcii într-o ţară în care există un conflict. Eu am mai fost în Kosovo şi în Bosnia Herţegovina şi am nişte poveşti incredibile de acolo, asta apropo de ce poţi să faci sau ce ajungi să faci… Am fost desemnată să fac parte din grupul care asista la deschiderea gropilor comune în Bosnia Herţegovina. Ştiţi că se împuşca câte un sat întreg. Şi stăteam pe margine cu familiile care aşteptau să-şi recunoască morţii. Şi erau doctori şi psihologi gata să ofere ajutor… Şi familiile astea aveau două aşteptări: să descopere vreun indiciu care să le ajute să identifice cadavrul (un fir roşu de la pulover sau mai ştiu eu ce) sau să nu găsească nimic şi atunci să mai spere, deşi… Vă daţi seama ce se întâmpla când identificau vreun cadavru. Plângeau, unii se aruncau în gropă. Ei bine, noi nu aveam voie să plângem, pentru că eram acolo să-i ajutăm pe ei, nu să plângem noi. Oamenii aceia sufereau, noi trebuia să îi ţinem în braţe, să le alinăm suferinţa…

Şi nu aţi plâns?

Ba da, în fiecare noapte. Dar nu ziua.

Te căleşte asta…

Da, te căleşte, nici nu ştii cât de tare eşti. Adaug la asta experienţa din Kosovo unde călcam printre mine, exista posibilitatea să sar oricând în aer. Am avut colegi care au sărit în aer în faţa mea! Şi după asta, vin în ţară, devin ministru şi la o şedinţă ţipă tot guvernul la mine să semnez ceva ilegal. Şi n-am vrut! Ţin minte că la şedinţa aia creştea un râs în mine, că, după ce am trecut pe lângă moarte şi viaţă şi am văzut ce însemnă moartea năprasnică şi războiul, mă uitam la Tăriceanu care urla la mine şi mă dădea afară din şedinţă juma' de oră ca să mă gândesc şi să semnez. Am ieşit, m-am plimbat, am vorbit cu mama la telefon şi m-am întors. Dar după jumătate de oră, chestia aia nu devenise legală! Era vorba despre a semna o ordonanţă de urgenţă prin care noi, guvernul, ne scuteam de la Legea Achiziţiilor Publice (la articolul 1) şi la articolul 2 se desemna un contract X unei anumite firme. Şi am întrebat: „De ce să ne scutim pe noi, guvernul, de la Legea Achiziţiilor Publice?” Şi mi s-a răspuns aiuritor: „Pentru că putem!” Şi nu am semnat. Şi toţi ţipau la mine din toate partidele şi erau 4 partide. Şi nu am semnat.

Aveţi vise neîmplinite?

Oh, da… Să văd America de Sud, să merg în Asia, să lucrez în Africa… Am vise neîmplinite.

Dar coşmarurile s-au împlinit toate.

(Râde) Da. Sper că ele s-au împlinit şi că s-au terminat.

(A doua zi se întâmpla Brexitul…)

Eu am venit aici, la sediul Parlamentului European de la Bruxelles ca să văd o expoziţie de pictură pe care biroul dvs a organizat-o. Am venit să admir pictură, sculptură…

Da, facem şi expoziţii, şi legi…

Care a fost scopul expoziţiei „Two countries, one soul” cu artişti din Republica Moldova?

Arta uneşte, educă. Ne-a educat şi în timpul comunismului, ne-a explicat, în felul ei, ce se întâmplă, dacă ne aducem aminte de unele replici din spectacolele de teatru, de pildă… Cât despre această expoziţie, da, ne uneşte, pentru că orice s-ar spune, cele două ţări au un singur suflet… Eu am mai făcut astfel de evenimente, am adus aici profesori din Transnistria, de exemplu, de la liceele româneşti de acolo. Am adus şi profesori din liceele din România, ca să se cunoască, să facem parteneriate. Şi a fost o întâlnire colosală, pentru că profesorii din România ascultau uluiţi cum profesorii de română transnistreni le povesteau, şi nu exagerau cu nimic, că asta era viaţa lor, aşa trăiau, le povesteau deci, cum sunt persecutaţi, cum li se închid şcolile, cum aduc manuale din Chişinău (pentru că acolo se tipăresc) cu maşina lor, în portbagaj. La graniţă sunt opriţi de soldaţi înarmaţi din armata rusească care îi controlează şi dacă găsesc orice „tipăritură” - cum spun ei - este confiscată, iar ei sunt reţinuţi. Şi atunci, cum ajung, totuşi, manualele? „Pe cărare”! Adică fac contrabandă prin pădure cu cărţi româneşti… Îşi riscă viaţa!

Incredibil!

Nici eu nu am scăpat de peripeţii. Eram şefa delegaţiei Parlamentului European cu Moldova şi, ca să intru în Transnistria, trebuia să mă pună preşedintele Transnistriei, un stat pe care nu l-a recunoscut nimeni, pe o listă la graniţă! Simţi cum te întorci în anii '50! Dacă nu eşti pe listă, nu treci… Mi s-a întâmplat să nu mă lase să trec, pentru că mersesem cu câteva luni în urmă la nişte şcoli româneşti. M-au lăsat după ce le-am promis că nu mă mai duc la şcoli româneşti. Fireşte că m-am dus la una… Dar să ştiţi că tot timpul le închid şcolile. Peste noapte vine armata şi le închide şcoala. Aşa trăiesc, asta este povestea lor de viaţă. Sau vine unu şi spune câte unui profesor: „aleargă cu grenada asta în buzunar!”. Dacă te împiedici, mori! Părinţii sunt presaţi să nu-şi mai dea copiii la şcoala românească, sunt daţi afară din serviciu, copiii sunt un fel de paria, doar pentru că se duc la şcoala românească…

Prin ce momente riscante aţi trecut în cariera dvs?

Nu ştiu dacă „riscante” e cuvântul cel mai bun. Le-aş spune „dure”, mai degrabă, dar sunt pregătită pentru ele, pentru că eu mereu mă gândesc la ce se poate întâmpla mai rău şi ce soluţii ar fi atunci… dar riscant nu aş spune, fiindcă nu mă gândesc la riscuri. Când te gândeşti la riscuri sau când te gândeşti că rişti ceva, îţi intră frica în tine, se insinuează şi nu mai faci nimic. Am primit ameninţări. Ştiţi cum trec pe lângă urechile mele? Uite-aşa… Le uit instanteu!

Cine v-a ameninţat? Când?

Am fost ameninţată şi acum câteva luni în biroul acesta, când mi s-a spus ce păţesc dacă mai vorbesc de rău Federaţia Rusă!

Credeţi în Dumnezeu?

Da. Cea mai serioasă spovedanie a mea a durat 6 ore. Am fost la un preot de la Biserica Vasile Cel Mare din strada Polonă. M-a întrebat: „De când nu te-ai mai spovedit?”. „Din copilărie”. „Hai la mine să te spovedesc, că e bine”. Şi m-am dus la el acasă, de fapt într-o cămăruţă, o chilie în care locuia şi în care era îngrijit de o soră. Trăia ca un călugăr. A durat 6 ore spovedania şi mi-am dat seama cât de serioasă era treaba asta şi, la un moment dat, chiar am ajuns să negociez într-un fel cu el spunându-i că nu cred că trebuie să regret absolut tot şi că trebuie să-mi cer iertare (era legat de ceva anume) şi i-am zis că nu pot să-mi cer iertare pentru că ştiu sigur că nu am greşit. Am tot spus asta până când preotul mi-a zis „fă-o pentru o secundă şi apoi revino, dacă vrei, la gândul tău păcătos” - păcătos din punctul lui de vedere, dintr-al meu, nu. Şi i-am spus că nici asta nu pot să fac, că nu ar fi sincer din partea mea. Am rămas într-o relaţie bună cu el, o relaţie ca de la preot la credincios şi mă umplea de energie de câte ori aveam nevoie, eram la pământ sau eram obosită. Avea capacitatea asta teribilă. Din păcate azi nu mai este printre noi…

Dar cu Dumnezeu nu negociaţi, nu?

Dumnezeu m-a ajutat în toate momentele vieţii mele, m-a pregătit pentru nişte lucruri, mi-a dat încercări. Cu Dumnezeu nu se negociază…