Traducere // Translate

Claudiu GAIU – Fără urmare. Pe marginea lecturii lui Günther Anders, Obsolescenţa omului


Abandonul solidarităţii

Simone Weil, lucrătoare pe o freză semiconcavă la Renault, avea obiceiul să le recite camarazilor de uzină versuri greceşti:

ἀργὸς γὰρ οὐδεὶς θεοὺς ἔχων ἀνὰ στόμα
βίον δύναιτ᾽ ἂν ξυλλέγειν ἄνευ πόνου.

„Niciodată leneşul, chiar dacă gura lui e plină de numele zeilor, nu poate să-şi câştige traiul fără muncă."1

Aşa zice plugarul din prima scenă a Electrei lui Euripide, lăsându-şi princiara consoartă să deretice prin casă, în timp ce el pleacă spre îndeletniciri câmpeneşti rar pomenite de tragici. Subiectul piesei va fi aşadar răzbunarea sângeroasă clocită de odraslele Clitemnestrei şi nu truda mereu reînnoită a lucrătorului pământului. Putea interesa auditorii? Şi cum? La fel cum Dalas-ul seducea prin intrigi de soap-opera texană terna realitate socialistă a anilor 80? Prietena filosoafei, Albertine Thévenon spune că ceilalţi se bucurau de bucuria ei. Mai ştim din corespondenţa dintre Simone Weil şi inginerul Vincent Bernard, directorul turnătoriei de a Rosière, că ea redactase pentru buletinul fabricii articole de vulgarizare a tragediei eline, pe care o considera mai apropiată înţelegerii populare decât literatura clasică franceză.

„În ziua când o să te văd muncind în atelier, alături de mine, o să mi se pară, Puişor, că-mi încep viaţa de la început (…) O să fiu tare amărât în ziua aia blestemată…" – e o replică din Maidanul cu dragoste al lui George Mihail Zamfirescu, carte apărută în 1933 – anul în care Weil ia decizia de a-şi întrerupe profesoratul şi de a experimenta condiţia proletară. Muncitorul din prima parte a secolului al XX-lea nu doreşte uzina, ea îi este impusă ca un destin, căruia speră ca măcar progenitura lui să i se sustragă. Cultura era o cale dacă nu spre ascensiune, cel puţin de scăpare. Pentru Simone Weil, munca fizică era un sacrificiu, iar frumuseţea vieţii era în altă parte, obturată de bancul de producţie şi ierarhia industrială. Nu altceva spune personajul romancierului bucureştean. Din fabrică se mai poate încă răzbate spre umanitate printr-un efort costisitor. Mai rar prin literatură greacă, mai des prin alcool.

În anii 1970-1980, mii de liceeni şi studenţi din Franţa, Italia, Maria Britanie sau SUA părăsesc şcolile pentru a „se stabili" în uzină ca „muncitori voluntari" în ideea de a suprima diferenţa dintre munca manuală şi cea intelectuală şi de a denunţa cultura, care nu mai e vehicul pentru a răzbate dincolo de fatalitatea claselor, ci mijloc de perpetuare a opresiunii sociale. Militantismul din a doua jumătate de secol enunţă, cel mai adesea inconştient,  prăbuşirea unei civilizaţii. Multe din fabricile în care ei activau s-au închis, fără a avea nevoie de organizarea colectivă propovăduită de misionarii universităţii. E adevărat că reprimarea mişcărilor autogestionare a fost adesea brutală, dar şi drumul parcurs de propagatorii săi e exemplar. Astfel, Claude Neuschwander preia direcţiunea întreprinderii de ceasuri LIP, cu proiectul de a impune un management inspirat de ideile lui mai '68. După falimentul uzinei, se integrează cu succes în sfera consultanţilor şi a rezervei de directori generali pentru companiile în dificultate, iar politic adoptă socialismul neoliberal. Benny Lévy, unul din liderii stângismului studenţesc radical, face saltul de la „Mao la Moise" şi devine un subtil teoretician al iudaismul reacţionar de inspiraţie levinasiană. Cu câteva decenii mai devreme, Simone Weil se stingea în exil, măcinată de boală, dar şi de mâhnirea de a nu-şi putea duce mai departe angajamentul de solidaritate faţă de compatrioţii rămaşi sub ocupaţie germană.

Uniforma voluntariatului obligatoriu

Autotitulatura de „muncitor voluntar" din arsenalul ideologic progresist aminteşte de altceva în rândurile unui Günther Anders: de detaşamentele de muncă voluntară, create de Republica de la Weimar şi extinse de al Treilea Reich pentru a face faţă crizei economice din anii '30. Vă aduce aminte de o experienţă locală? Agnita-Botorca sau Bumbeşti-Livezeni sunt şantierele create pentru munca voluntară a studenţilor şi pentru reeducare. Atmosfera de acolo, amintită în memorialistica lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, seamănă cu „munca fără cap" descrisă de Anders. „Voiam să vedem ţara", spune fostul nomenclaturist. Nu conta rezultatul muncii sau scopul acţiunii întreprinse de brigadieri. Doar o vacanţă în condiţii spartane. Azi, conform observaţiilor andersiene, am devenit cu toţii freiwilligen Arbeiten sau brigadieri, însă suferind mai puţin severitatea vieţii ante şi post belice. Nu e acesta visul oricărui creator de fundaţie artistică sau de ONG-ist? Cenzorul comunist nu fusese pe şantierele mai sus-pomenite, ci undeva mai în Nord, unde „omul, muntele şi cerul/ se-ntâlnesc în defileu/ de la Salva la Vişeu". Dacă cunoaşteţi versurile doar în repertoriul ironic al trupei Cargo e încă o dovadă a caracterului retrograd al rockului, fie el timişorean sau de aiurea. Nu e singurul gen muzical de condamnat, căci i se alătură şi alte creaţii… făcute în blugi, adăugăm din textul Obsolescenţei omului, unde pantalonii – cei originali, de la Levi's, dar şi făcăturile sârbeşti ale trupelor bănăţene – sunt consideraţi ca obiect istorico-filosofic de primă importanţă. Pentru că sunt „proasta calitate produsă artificial", ei sugerează rebeliunea împotriva nădragilor călcaţi la dungă, dau seama de o aparentă abolire a claselor într-un efect „we are people". De fapt, introduc dictatul unei uniforme colective pe care sunt obligaţi să o adopte până şi putred de bogaţii urmaşi ai croitorului leton Jakob Youphes, inventatorul cioarecilor de western.

Un alt metafizician al jeans-ilor, Michel Clouscard merge mai departe. Nu e doar o falsă răzvrătire şi o supunere entuziastă, e vorba de reinventarea unui corp, din care e privilegiat dosul şi care încarnează ideologia liberală a neocapitalismului postbelic:

„Întreaga ideologie a liberalizării este purtată odată cu jeanşi. Ideologie fără de care aceşti jeanşi n-ar fi fost decât un instrument obişnuit al modei.

Ce înşelătorie mondenă! Corpul ca siluetă a dorinţei, pură fantasmă falocratică, invenţie hollywoodiană, produs de import american, corpul-imagine, corpul de serie – însă corpul sofisticat – vulgarizarea acestei sofisticări, vor fi proclamate corp eliberat! Uniforma epocii va fi simbolul emancipării!"2

Iluzia revoluţiei sexuale nu-i scapă nici lui Anders. Desigur, anularea tabuurilor e o mare revoluţie, prăbuşirea pudibonderiei o transformare epocală – nici una nu are de a face cu Freud, ne aminteşte el, căci la părintele psihanalizei interdicţiile sunt baza civilizaţiei. E vorba de o preschimbare contrarevoluţionară irezistibilă care anulează orice morală şi politică:

„În orice caz, prin eliberarea sistematică şi prin producţia de excitare sexuală, capitalismul slăbeşte posibilitatea excitării politice şi a conştiinţei morale şi politice. Aşa cum, înainte, se recomandau eforturile fizice ca anti-sexualia, astăzi se recomandă sexualia ca anti-moralia şi anti-politica."3

Constrângerile timpului liber 

Cei doi filosofi se întâlnesc și pe un alt subiect: ontologia flipper-ului și jukebox-ului. Se întâlnesc pentru a continua apoi pe căi separate. Clouscard ca etnolog consideră cele două obiecte ca mărci ale unui rit de trecere, de la copilărie la adolescență: câștigarea statutului de consumator, pe care omul nu-l va mai părăsi niciodată. Anders se înarmează și el cu instrumentele antropologului. Își ia carnetul de notițe și se postează la intrarea sălilor de japoneze de pachinko. Mașinile de pinball sunt pentru el un obiect tehnic de egală importanță cu bomba atomică sau armele cu neutroni. Nu e un act inițiatic, ci o defulare pe partenerul cel mai fidel, mașina! Cea care ne-a furat munca. Clouscard rămâne la o hermeneutică a ascunderii ființei: a producătorului prin consumator. Anders dezvoltă o teologie a Apocalipsei: anunță neantul, dispariția producătorului odată cu omul, substituit de mașina care-l înrobește. Nu suntem păstori ai fiinţei cum vroia maestrul său, Martin Heidegger, ci „păstori ai obiectelor". Mişcările mecanice repetate ce sapă mintea şi distrug corpul, cele pe care le-a cunoscut Simone Weil şi le-a caricaturizat Charlie Chaplin, sunt sau vor fi înlocuite în epoca automatizării de un „al doilea şomaj", cel din timpul orelor de lucru în care omul doar priveşte maşina ore în şir, zi după zi, în aşteptarea şi fără speranţa unei avarii. E, în primul rând, o concentrare negativă psihic de nesusţinut şi o atrofiere musculară ucigaşă în actuala noastră conformaţie fiziologică şi în al doilea rând o izolare asemănătoare cu cea produsă de radio (sfera publică în casa ta) sau jukebox (sfera privată în spaţiu public). Toate acestea produc în contrareacţie, mai întâi, industria de fitness şi nutriţionism şi, apoi, asocierile de ultraşi a căror afiliere politică la ideologiile rasiste de substituţie nici nu se feresc să-şi ascundă asemănările cu sinteza naţional-socialistă dintre sport şi politică. Furia niponului în faţa jocurilor mecanice sau încrâncenarea autohtonă în faţa păcănelelor nu are nimic de a face cu substitutul unui partener de dialog sau cu dorinţa de câştig, ci e răzbunarea absurdă contra unei maşinării absurde în care ne recunoaştem existenţa. Nu e alt mecanism psihologic, spune gânditorul geman, nici în spatele masacrului de la My Lai. Cei 500 de săteni vietnamezi seceraţi de infanteriştii americani, unii violaţi şi mutilaţi ante- sau post-mortem, spun puţine despre cruzimea războiului. Aviaţia SUA a făcut asta vreme de un deceniu. Crima ne spune o altă poveste: frustrarea soldaţilor în faţa neînţelegerii inegalităţii. De ce le e permis elicopterelor şi avioanelor, iar nouă nu?

Dacă l-am pomenit pe Michel Clouscard e pentru a introduce o nuanţare rectificatoare la vizionarismul lui Günther Anders. Desigur, munca fizică nu a dispărut nici azi şi cu atât mai puţin în anii '60-'70 în care meditează gânditorul apatrid. Ea era realitatea dominată în ţările socialiste angajate în industrializare, este şi azi în lumea manufacturilor chineze, minelor africane, şantierelor bulelor noastre imobiliare. Dar e tot mai mult împinsă la periferie, marginalizată, slăbită. Ea nu mai are demnitatea opoziţiei. Şi nu mai propune politici autogestionare. Singurul vis pe care-l mai produce este migrarea. Invers, imperialismul nu mai impune jugul naţional, ci nomadismul. Noua sa geografie este un deşert marcat de ruine şi controlat de o poliţie de drone.

Dacă timpul de lucru e un şomaj apăsător, care mai e timpul producţiei? În general e timpul liber, loisirul controlat comercial al consumatorului, hobby-urile impuse de virtuţile neglijenţei şi distrugerii. Consumul ca sarcină şi plăcere. Suntem angajaţi fără contract şi îndeplinim cu înflăcărare stahanovistă planurile de serviciu. Vestea proastă e că şi munca începe să semene a loisir impus, graţie noilor tehnici manageriale.

*

Să încheiem cu un citat celebru: „Atenţiune! Lăsaţi aparatele de radio deschise! Urmează un comunicat important pentru ţară". În urmă cu decenii, filmele de propagandă comunistă au făcut celebru acest anunţ şi tot nu am realizat încă partea sa cea mai importantă: nu era vorba nici de preluarea puterii de către rege, nici de întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, nici de începutul dominaţiei sovietice. Se anunţa dominaţia maşinii reprezentate de placa înregistrată a unei reţele de aparate de difuzare în masă. De acum înainte munca şi viaţa nu mai sunt legate decât de moralismul desuet al unor propagandişti neinspiraţi.

______
1 Euripide, Hecuba, Electra, Ifigenia în Taurida, Hipolit, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, trad. Alexandru Miran, p 79.
2 Michel Clouscard, Le Capitalisme de la séduction, Critique de la social-démocratie libertaire, Éditions sociales 1981, Réédition Delga 2006, p. 54.
3 Günther Anders, Obsolescenţa omului. Despre distrugerea vieţii în epoca celei de-a treia revoluţii industriale, traducere, postfaţă şi note: Lorin Ghiman, Editura Tact, 2016, p. 331.

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 43-45]

Niciun comentariu: