Disprețul și rușinea de origini și de propria identitate comunitară, mascate în virtutea „minții deschise” nu este doar un fenomen al secolului 21, ci îl găsim și în urmă cu 150 de ani ca manifestare a „spiritului liberal”, așa cum vedem în fragmentul următor din scriitorul rus Dostoievski, din anul 1868.
„În primul rând, vorbind la modul general, ce este liberalismul, dacă nu o ofensivă (raţională sau eronată asta e o altă problemă) asupra ordinii de lucruri existentă ? Nu-i aşa ? Ei bine, argumentul meu constă tocmai în faptul că liberalismul nu este o ofensivă asupra stărilor existente de lucruri, ci o ofensivă chiar împotriva esenţei lucrurilor noastre, a lucrurilor înseşi, nu doar împotriva ordinii, nu doar împotriva rînduielilor, ci chiar a ţării.
Liberalul meu a ajuns atât de departe, încât îşi neagă ţara, adică îşi urăşte şi îşi bate propria mamă. Fiecare realitate de-a noastră nenorocită şi ghinionistă îi provoacă rîsul şi aproape că-l entuziasmează. Urăşte obiceiurile poporului, istoria lui, totul. Dacă există pentru el vreo justificare, aceasta nu poate fi decît că nu are ce face şi ura sa pentru țară o ia drept liberalismul cel mai fecund (o, veți întâlni frecvent la noi câte un liberal aplaudat de toţi ceilalţi şi care, poate, nu-i în realitate decât cel mai neghiob, cel mai obtuz şi mai periculos conservator, lucru pe care nici măcar el nu-l ştie !).
În vremuri nu prea îndepărtate, unii liberali ai noştri mai că nu luau această ură drept adevărata dragoste de patrie şi se lăudau că văd mai bine decât alții în ce ar trebui să constea această dragoste; acum, însă, au adaptat deja o atitudine mai francă şi chiar de cuvintele „dragoste de patrie” au început să se jeneze, chiar noţiunea au expulzat-o şi au eliminat-o, considerînd-o dăunătoare şi insignifiantă.”
(Fiodor Mihailovici Dostoievski – Idiotul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu