​Paul Cernat despre Monica Lovinescu

​

Acum 10 ani (20 aprilie 2008) murea într-o clinică din Paris, după șase ani de semiparalizie, primul nostru critic-femeie de autoritate canonică, lider ideologic al exilului literar autohton: Monica Lovinescu. Cu aproape doi ani înainte murise și soțul ei - Virgil Ierunca, spitalizat după un accident casnic. Fiica lui E. Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923, la București. O legendă neconfirmată spune că, anunțat de nașterea fetiței, E.L. n-a vrut să întrerupă lectura în cenaclu a Hortensiei Papadat-Bengescu (pe care M.L. o va antipatiza toată viața). În schimb, Ion Barbu i-a dedicat un poem. Copilă, compunea cînd și cînd proză; nu-i plăceau romanele „taticonțului", dar îl însoțea la filme. Asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru al acestuia, tînăra frivolă emigrează rocambolesc la Paris înaintea instaurării stalinismului, împreună cu fostul troțkist (suspect pentru noul regim) Virgil Ierunca. Mama ei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, va încerca s-o protejeze în fața autorităților comuniste, trimițînd la Paris documentele intime ale lui E.L. Arestarea și moartea sa tragică în închisoare vor deturna cariera teatrală a fiicei spre o răzbunare existențial-politică, devenită misiune și cauză, iar reîncărcarea „revizuirilor morale" ale lui E. Lovinescu pe coordonatele „est-eticii" militant anticomuniste îi va caracteriza, de acum, activitatea. În exilul parizian, ML a trăit în prelungirea României culturale pierdute, pe care a influențat-o cu o magnitudine complementară criticilor de-acasă. Deloc feministă, mica doamnă de fier cu voce baritonal-tabagică și-a cîștigat o autoritate considerată, anterior, un privilegiu masculin. Prin comparație, Virgil Ierunca face figură de prinț-consort și polemist liric, iar cuplul lor va fi numit, informal, „Monicii". Emisiunea pariziană de la Radio Europa Liberă at prelua titlul volumului camilpetrescian Teze și antiteze. Un lucru e cert: istoria intelectuală autohtonă a Războiului Rece, prelungită, prin anticomunismul postcomunist, pînă azi, are în ML o figură-cheie. Poate cea mai influentă. În 1979 cade victimă unui atentat comis de doi teroriști instrumentați de Securitate, scăpînd miraculos cu viață. Atacată vehement în presa național-comunistă din țară, a fost (inamicul E. Barbu avea dreptate) o maestră a „strategiei și tacticii" Europei Libere. Apartamentul din Rue Pinton devenise un cartier general vizitat de aliați, dar și agenți de influență. Liberal-conservatoare în linia Raymond Aron-J-F. Revel, ostilă corectitudinii politice și acuzată, uneori, de a fi privilegiat memoria comunismului în fața celei a fascismului, ML a fost o eseistă elevată, cu o „dicțiune" lovinesciană a ideilor. Moralismul clasic se combină în cazul ei cu un existențialism spiritual și o modernitate filtrată printr-un anticomunism intratabil. A sprijinit, ca o papesă a exilului, disidența românească, atîta cîtă a fost, și și-a asumat supralicitarea, faute de mieux, a ambivalenților „rezistenți prin cultură". Logica de front a făcut-o, adesea, să deprecieze nu doar moral valori intelectuale și literare importante, supralicitînd autori utili. Pe cît de mare a fost impactul ei în România, pe atît de modest a fost în Franța. A încercat, fără mare succes, să-l traducă la Paris pe I.L. Caragiale, împreună cu Eugene Ionesco. În anii 90 a publicat și un volumaș de interviuri radiofonice cu scriitori exilați – Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler (primii trei au fost figurile cele mai susținute de soții Ierunca, înaintea unor Paul Goma – renegat ulterior, Gabriel Liiceanu – fiul „de suflet", sau Gabriela Adameșteanu).

Seria postdecembristă de Unde scurte, reunind cronicile radiofonice de la Europa Liberă (anii 60-90), e o istorie in progress a literaturii române sub comunism, din perspectiva exilului militant. Iar cele șapte volume ale jurnalului ei (1981-2000) sînt nu doar o frescă morală de epocă, ci și o referință obligatorie – evident subiectivă – pentru oricine va dori să cunoascdă relațiile exilului cu intelighenția din țară. Literar, ele impresionează cînd autoarea își dezvăluie vulnerabilitățile (jurnalul e și cronica dispariției lente a unei lumi). Memorialistica din La apa Vavilonului, expresivă mai ales în secvențele despre copilărie și adolescență (scena incinerării tatălui e devastatoare) decupează din jurnalele intime anterioare, prudent distruse, varianta publică a unei vieți palpitante. Iar romanul ei experimental postum (Cuvîntul din cuvinte), semnat cu pseudonimul Monique Saint-Come, e arid și indigest – păcatele tinereților. În anii 90, a patronat editarea Agendelor literare lovinesciene – o ediție critică exemplară și un document istorico-literar inestimabil. Anii terminali i-au fost grei, cei doi bătrîni fiind acum evitați de pelerinii avizi de legitimare, care altădată nu-i slăbeau. Un interviu-fluviu dat pe patul de suferință a fost publicat postum de prietena Doina Jela, într-un volum ornat cu fotografii ale muribundei (și care au atras multe reproșuri). El rămîne totuși un document intim prețios (ultima imagine: Monica L. agonizînd în fața unui ecran cu desene animate...). O evaluare nepartizană a Monicăi Lovinescu și a lumii prin care a trecut rămîne, și azi, extrem de dificilă. Moștenirea ei intelectuală generează, încă, numeroase pasiuni pro- și contra.