Adrian Paunescu
Voiam
Voiam să-ţi spun că ninge şi te invit afară,
Afară din cetate, către păduri, oriunde,
Să facem carnea noastră bolnavă să tresară
De ceea ce într-însa curat se mai ascunde.
Afară din cetate, către păduri, oriunde,
Să facem carnea noastră bolnavă să tresară
De ceea ce într-însa curat se mai ascunde.
Un mărunţiş din norii pământului, ninsoarea,
Clinchetitor şi tandru, dar cine să mai ştie
Şi viscolele sterpe incendiază marea,
Aş vrea să-ţi fiu Ovidiu în Getia pustie.
Clinchetitor şi tandru, dar cine să mai ştie
Şi viscolele sterpe incendiază marea,
Aş vrea să-ţi fiu Ovidiu în Getia pustie.
Şi mai voiam să-ţi dărui un vechi cojoc de oaie
Şi mai voiam să-ţi dărui un drum până la munte
Şi nişte flori de toamnă, ţinute-ntr-o odaie,
Dar nu ştiu câtă vreme avem de amănunte.
Şi mai voiam să-ţi dărui un drum până la munte
Şi nişte flori de toamnă, ţinute-ntr-o odaie,
Dar nu ştiu câtă vreme avem de amănunte.
Te-am deranjat degeaba, probabil ai probleme,
Când eu, cu ochii-n lacrimi, privesc ninsori de sânge,
Voiam să-ţi spun că-i bine şi n-ai de ce te teme,
Voiam să-ţi spun adio. Voiam să-ţi spun că ninge.
Am descoperit că piaţa de poezie actuală e mult mai tolerantă, mai deschisă către acceptarea tuturor formelor de poezie şi vazand cat de impresionanta si apreciata este de exemplu aceasta poezie la lui Adrian Paunescu in general, m-am intrebat in ce masura forma sa fixa, adica rima incrucisata ii confera muzicalitate suplimentar fata de sinceritate ..
Horatiu e universal si nemuritor, el poate fi socotit printre parintii poeziei in forma fixa. Shakespeare, Eminescu si multi altii sunt exemple splendide de respectare a regulilor. S-a intamplat ceva insa in secolul trecut, poate chiar incepand cu finele secolului 19 si anume nevoia de traducere a poeziilor valoroase in alte limbi, efort care a ingreunat nu doar traducerea ci uneori chiar a modificat nuanta mesajului. Si asa au aparut avangardistii formelor libere in vers. Acestia au simtit ca tehnica „lirică” nu reprezintă finalitatea si au încercat să abordeze teme mai sensibile, limbajul transformându-se şi el. Au apărut anumite momente a capella care le-au permis sa iasa dintr-un ritm fix şi să apeleze la pasaje libere, lăsate suspendate. Au uitat de tehnica, de limbaj, de orice incorsetare. Unii au mai fost atenti la ritm in asa fel incat melodicitatea povestii sa fie un atribut suplimentar. Rimele nu mai sunt neapărat un standard. Poezia modernă e total ieşită din tipar. Ritmul e unul interior, variabil. Limbajul poetic se amestecă cu cel tehnic, deseori cu argoul. In schimb, fiorul liric e absolut liber. Adeptii stilului liber scriu doar uneori, atunci cand un sentiment ii preseaza imperios sa fie scos la lumina. Atunci se aseaza la computer si in jumatate de ora au asternut in scris tot ce-i chinuia si nu avea forma. Aceste forme de poezie cand sunt sincere si poetul nu are program de scris ci nevoie de scris sunt convingatoare si emotionante. Dar, nu sunt unanim apreciate. Unii nu se pot desprinde de Tatal poeziei fixe, Virgil Mazilescu, daca vorbim de romani, altii raman langa Eminescu cu sperante, iar altii dupa experimente libere revin la forme fixe.
De fapt poezia e o componentă a sufletului, în strânsă legătură cu sensibilitatea, rafinamentul şi dezvoltarea, atât a conştiinţei cât şi a intuiţiei. Când vine vorba de poezie, gândul meu se duce în trecut, înainte de era calculatoarelor, când oamenii se regăseau mai uşor pe sine, lăsându-şi timp să privească stelele, să umble desculţi prin pădure…
Sigur însă că subiectul fundamental aici nu e interacţia/ambiguitatea clasic-modern (la nivelul formei poetice), ci mai ales opţiunea scrierii într-o formă anume sau „liber”. Este o falsă opţiune care provine din confuzia între vers liber şi lipsa formei. Versul liber este o formă poetică!
In urma cu multi ani urmaream pamfletul-serial al lui Eugen Barbu din revista Săptămîna, pompos intitulat „Judecata de apoi a poeţilor”. Săptămîni, chiar luni de-a rîndul, autorul Gropii îi toca mărunt pe Cărtărescu, Iaru, Stratan, Coşovei etc., aflaţi atunci la vremea debutului. Ei, care veneau cu un limbaj poetic cu totul nou, erau vulnerabili în faţa oricărui critic oficial din epocă. Ori Barbu decupa din poemele lor tocmai acele pasaje mai riscante, mai neconforme cu canoanele şi le cita copios, comentîndu-le cu umor indignat de Moş Teacă. Eu citeam amuzata comentariile, dar observam că empatizez mai degrabă cu poeţii, că rezonez la modul fizic, somatic, cu versurile lor de un umor dement, de o violenţă isterică, de un radicalism pe care îl reclamam cu toată fiinţa. Ceea ce se voia o campanie denigratoare a avut asupra mea efectul unei călduroase recomandări de lectură.Nu pot trage o concluzie decat aceea ca poeziei intelectualiste, cautate, poate apreciate, disecate, i se pot gasi intelesuri adanci. Se adreseaza intelectului. Cei care cauta emotie in poezie nici nu observa forma fixa sau libera daca ceva in pieptul lor se dilata si umple cavitatea toracica pana la gat. Acolo se transforma intr-un nod. Si imi aduc aminte de spusele lui Gellu Naum:”trebuie urmat firul albastru”
Imi vine in minte o poezie a unui poet preferat, disparut prea de tanar, pe care nu ma pot abtine sa nu v-o prezint:
"Se întunecase şi viaţa noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pâlpâitor.
Deasupra, oraşul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfăşurată în drapele de frig luminos.
Şi dacă părul tău e o fiinţă venită de pe altă planetă?
Fiecare secundă
arunca un câmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lângă tine. Te pândea cu nările ca doi ogari
întărâtaţi de iepurii mirosului tău.
Şi dacă glasul tău e o fiinţă coborâtă din altă planetă?
Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătăţii tale.
De pe urma spaimei că nu m-aş putea face înţeles.
Că pe lângă viaţa mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt
din lume.
Ca şi cum s-ar lovi două tandre armuri
şi pe luciul unei scântei ar ieşi patinatorii cu eşarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă –
fără să-mi arate că exist cu adevărat.
Şi dacă parfumul tău e o fiinţă căzută din stele?
Brăţările tale îmi răspundeau obraznic, –
rochiile tale foşneau dând importanţă fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hârtie pe mediterana pohtelor mele.
Şi dacă ochii tăi sunt două fiinţe de pe altă planetă?
Şi dacă tu eşti o planetă străină
locuită de fiecare gând al meu?
În urma noastră
oraşul plutea fragil, ca un aisberg orbitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfăşurată în drapele de frig luminos.
Deodată,
se întunecase
şi viaţa noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru,
pâlpâitor."
Traian T. Coșovei, din antologia „Elegii pentru o bucată de iaht”, Editura Tracus Arte, 2014
S.D
Când eu, cu ochii-n lacrimi, privesc ninsori de sânge,
Voiam să-ţi spun că-i bine şi n-ai de ce te teme,
Voiam să-ţi spun adio. Voiam să-ţi spun că ninge.
Am descoperit că piaţa de poezie actuală e mult mai tolerantă, mai deschisă către acceptarea tuturor formelor de poezie şi vazand cat de impresionanta si apreciata este de exemplu aceasta poezie la lui Adrian Paunescu in general, m-am intrebat in ce masura forma sa fixa, adica rima incrucisata ii confera muzicalitate suplimentar fata de sinceritate ..
Horatiu e universal si nemuritor, el poate fi socotit printre parintii poeziei in forma fixa. Shakespeare, Eminescu si multi altii sunt exemple splendide de respectare a regulilor. S-a intamplat ceva insa in secolul trecut, poate chiar incepand cu finele secolului 19 si anume nevoia de traducere a poeziilor valoroase in alte limbi, efort care a ingreunat nu doar traducerea ci uneori chiar a modificat nuanta mesajului. Si asa au aparut avangardistii formelor libere in vers. Acestia au simtit ca tehnica „lirică” nu reprezintă finalitatea si au încercat să abordeze teme mai sensibile, limbajul transformându-se şi el. Au apărut anumite momente a capella care le-au permis sa iasa dintr-un ritm fix şi să apeleze la pasaje libere, lăsate suspendate. Au uitat de tehnica, de limbaj, de orice incorsetare. Unii au mai fost atenti la ritm in asa fel incat melodicitatea povestii sa fie un atribut suplimentar. Rimele nu mai sunt neapărat un standard. Poezia modernă e total ieşită din tipar. Ritmul e unul interior, variabil. Limbajul poetic se amestecă cu cel tehnic, deseori cu argoul. In schimb, fiorul liric e absolut liber. Adeptii stilului liber scriu doar uneori, atunci cand un sentiment ii preseaza imperios sa fie scos la lumina. Atunci se aseaza la computer si in jumatate de ora au asternut in scris tot ce-i chinuia si nu avea forma. Aceste forme de poezie cand sunt sincere si poetul nu are program de scris ci nevoie de scris sunt convingatoare si emotionante. Dar, nu sunt unanim apreciate. Unii nu se pot desprinde de Tatal poeziei fixe, Virgil Mazilescu, daca vorbim de romani, altii raman langa Eminescu cu sperante, iar altii dupa experimente libere revin la forme fixe.
De fapt poezia e o componentă a sufletului, în strânsă legătură cu sensibilitatea, rafinamentul şi dezvoltarea, atât a conştiinţei cât şi a intuiţiei. Când vine vorba de poezie, gândul meu se duce în trecut, înainte de era calculatoarelor, când oamenii se regăseau mai uşor pe sine, lăsându-şi timp să privească stelele, să umble desculţi prin pădure…
Sigur însă că subiectul fundamental aici nu e interacţia/ambiguitatea clasic-modern (la nivelul formei poetice), ci mai ales opţiunea scrierii într-o formă anume sau „liber”. Este o falsă opţiune care provine din confuzia între vers liber şi lipsa formei. Versul liber este o formă poetică!
In urma cu multi ani urmaream pamfletul-serial al lui Eugen Barbu din revista Săptămîna, pompos intitulat „Judecata de apoi a poeţilor”. Săptămîni, chiar luni de-a rîndul, autorul Gropii îi toca mărunt pe Cărtărescu, Iaru, Stratan, Coşovei etc., aflaţi atunci la vremea debutului. Ei, care veneau cu un limbaj poetic cu totul nou, erau vulnerabili în faţa oricărui critic oficial din epocă. Ori Barbu decupa din poemele lor tocmai acele pasaje mai riscante, mai neconforme cu canoanele şi le cita copios, comentîndu-le cu umor indignat de Moş Teacă. Eu citeam amuzata comentariile, dar observam că empatizez mai degrabă cu poeţii, că rezonez la modul fizic, somatic, cu versurile lor de un umor dement, de o violenţă isterică, de un radicalism pe care îl reclamam cu toată fiinţa. Ceea ce se voia o campanie denigratoare a avut asupra mea efectul unei călduroase recomandări de lectură.Nu pot trage o concluzie decat aceea ca poeziei intelectualiste, cautate, poate apreciate, disecate, i se pot gasi intelesuri adanci. Se adreseaza intelectului. Cei care cauta emotie in poezie nici nu observa forma fixa sau libera daca ceva in pieptul lor se dilata si umple cavitatea toracica pana la gat. Acolo se transforma intr-un nod. Si imi aduc aminte de spusele lui Gellu Naum:”trebuie urmat firul albastru”
Imi vine in minte o poezie a unui poet preferat, disparut prea de tanar, pe care nu ma pot abtine sa nu v-o prezint:
"Se întunecase şi viaţa noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pâlpâitor.
Deasupra, oraşul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfăşurată în drapele de frig luminos.
Şi dacă părul tău e o fiinţă venită de pe altă planetă?
Fiecare secundă
arunca un câmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lângă tine. Te pândea cu nările ca doi ogari
întărâtaţi de iepurii mirosului tău.
Şi dacă glasul tău e o fiinţă coborâtă din altă planetă?
Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătăţii tale.
De pe urma spaimei că nu m-aş putea face înţeles.
Că pe lângă viaţa mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt
din lume.
Ca şi cum s-ar lovi două tandre armuri
şi pe luciul unei scântei ar ieşi patinatorii cu eşarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă –
fără să-mi arate că exist cu adevărat.
Şi dacă parfumul tău e o fiinţă căzută din stele?
Brăţările tale îmi răspundeau obraznic, –
rochiile tale foşneau dând importanţă fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hârtie pe mediterana pohtelor mele.
Şi dacă ochii tăi sunt două fiinţe de pe altă planetă?
Şi dacă tu eşti o planetă străină
locuită de fiecare gând al meu?
În urma noastră
oraşul plutea fragil, ca un aisberg orbitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfăşurată în drapele de frig luminos.
Deodată,
se întunecase
şi viaţa noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru,
pâlpâitor."
Traian T. Coșovei, din antologia „Elegii pentru o bucată de iaht”, Editura Tracus Arte, 2014
S.D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu