Lobster - Homarul

Pe ploaie, in masina, singura, o femeie opreste la un moment dat pe sosea, merge cativa pasi pe o pajiste unde erau trei magarusi si impusca scurt cu trei gloante de pistol pe unul dintre ei. Efectul este teribil, intri gata revoltat in actiunea filmului. Citisem cateva randuri undeva ope net despre film. Era prezentat ca o distopie , un vis urat din epoca nu prea indepartata in viitor a inteligentei artificiale care avea sa schimbe mult din obiceiurile noastre, poate chiar din umanitatea noastra. Nu. Asa era socotit a fi filmul lui Yorgos Lanthimos. Am sters din memorie acea cheie propusa a filmului si am vazut un film care nu vorbeste despre un viitor infiorator, ci despre insusi prezentul in care evoluam. In aceasta realitate a noastra absurdul şi suprarealismul se întâlnesc pentru a crea o metaforă. La un nivel de profunzime care ti se deschide in clipele de meditatie dupa vizionare constati ca filmul nu vorbeste despre un posibil pericol, ci despre un dezastru care se intampla, care exista si care a devenit aproape palpabil: pierderea individualitatii. De fapt si vestimentatia si decorurile sugereaza un prezent vechi cam de 20 -30 ani. In post-vizionare te gandesti la Orwell si odata in plus realizezi ca filmul nu este un science fiction decat aparent. Absurdul lui Lanthimos este strategic, precis si mult mai usor de inteles decat sa zic eu, absurdul lui Lynch..


 
David, personajul principal al filmului, este un barbat de varsta mijlocie, cu ochelari si o mustata anti-sex-appeal, care este parasit de sotia sa. In lumea filmului The Lobster, oamenii singuri nu pot exista. In momentul in care, din varii motive, ei înceteaza sa mai fie parte dintr-un cuplu, sunt trimisi la un hotel special unde au la dispoziţie 45 de zile pentru a-si gasi un partener. Daca, la finalul celor 45 de zile, nu reusesc sa isi duca la bun sfarsit misiunea, ei vor fi transformati intr-un animal, la alegere. Majoritatea aleg să devină caini, cum este cazul fratelui lui David, ciobanescul pe care, in debutul actiunii filmului, David il plimba in lesa.

În The Lobster - Homarul avem de-a face cu o dublă alegorie: o critica la adresa societatii noastre si a modului de raportare la ideea de cuplu si, de asemenea, o alta alegorie care vizeaza traseul vietii in cuplu in momentul in care decizia a fost facuta pe baza unor motive superficiale, impinsi de ambient sau din conformism comod..Alternativa la imposibilitatea gasirii unui partener de cuplu care sa aibe gusturi comune, afectiuni comune sau probleme identice cu ale tale si toate sa fie reale, deloc simulate, este transformarea intr-un animal la alegerea pensionarului hotelului, cel care ramane singur. David a  optat de la venirea la hotel sa fie transformat intr-un homar in caz de nefructificare a sansei ce i se pune la dispozitie de societate, sa zicem. Ar fi fost un inadaptabil, un egoist care nu e capabil sa inteleaga avantajele traiului in cuplu.
In prima parte a filmului, David incearca sa se adapteze vietii de la hotel si sa isi gaseasca o partenera. Oamenii singuri sunt in permanenta presati sa isi gaseasca un partener, privesc demonstratii pe scena ale neajunsurilor de a nu face parte dintr-un cuplu si sunt aspru pedepsiti pentru orice actiune individuala care ar putea reprezenta alternativa la viata de cuplu.

In a doua parte a filmului, in momentul in care David fuge de la hotel si se alatura miscarii de rezistenta a oamenilor singuri, care traiesc in padure, departe de ochii legii, avem de-a face cu o critica de o duritate egala la adresa individualismului exacerbat.

Lanthimos reuseste sa demonteze cu mult cinism si umor negru multe dintre conceptele societatii noastre privind viata de cuplu si cea de om singur.

In primul caz avem de-a face cu o deconstructie a propriei persoane, cu o dinamitare bolnava a conceptului de eu. Un sinistru cordon ombilical trebuie sa existe intre persoanele care apartin unui cuplu, iar dizolvarea individualitatii este singura cale de a fi cu cineva.
Dimpotriva, ca individ, in tabara singuraticilor, ca individ, singura metoda de a găsi confirmarea si de a iti justifica existenta in forma umana este aceea de a fi cu o altă fiinta, de a suprima tot ceea ce inseamna "eu" pentru a crea "noi".Adica indivizii nu pot fi uniformizati chiar cu bonusul ca societatea sa accepte doua categorii strict desenate.
Or, lumea prezentata în hotel nu este deloc departe de lumea noastra. Societatea noastra, prin excelenta, blamează singularul si promoveaza dublul.(fie heterosexual fie homosexual, dar nu ambivalent)


 
De asemenea, intr-o egala masura, exista si cealalta miscare, aceea de a exacerba eul si de a suprima ideea experientei impartasite. Tabara dizidentilor singuratici din pădure este departe de a fi una idilica. Oamenii nu sunt transformati in animale dacă incalca regulile, dar li se aplica pedepse corporale dure si, uneori, fatale. Ideea de cuplu este respinsa cu desavarsire, iar orice relatie de natură sexuala sau romantica este interzisa. Petrecerile lor înseamna, de fapt, silent party-uri, in care cei prezenti asculta in casti muzica electronica, pentru a nu fi tentati sa danseze cu cineva. Isi sapa singuri mormintele (un cinism de geniu din partea lui Lanthimos) din timp si, in cazul in care simt ca sunt pe punctul de a muri, se tarasc in groapa, pentru ca, in grupul individualitatii absolute, fiecare individ este pe cont propriu, chiar si in situatii-limita. In societatea noastra diverse societati culturale militeaza cu furie si agresivitate fie pentru una  dintre propunerile lui Lanthimos, fi pentru a doua, niciodata pentru perfect libera optiune si conditiile ce decurg de aici.De fapt cele doua viziuni prezentate admirabil caricatural in aceasta comedie neagra sunt perspective extreme, care sunt, insa, promovate in societatea noastră si transformate in deziderate de catre diverse publicatii si acele  miscari culturale despre care am amintit.  

Cele două viziuni prezentate intr-un mod caricatural in aceasta comedie neagra de geniu a lui Lanthimos reprezinta două perspective extreme care sunt, insa, promovate in societatea noastra si transformate in deziderate de către diverse publicatii si miscari culturale. De aceea, The Lobster nu este o distopie, ci o realitate, una incomoda in momentul in care iti este expusa pe un ecran, dar insesizabila în viata de zi cu zi, o data ca urmare a deghizarii ei in normal, a doua oara din cauza tocirii simtului critic.

Si, de parca modalitatea sinistra, dar extrem de amuzanta şi inteligenta, in care Lanthimos face critica societatii noastre nu ar fi de ajuns pentru a ne pune pe ganduri, exista o a doua ironie, la fel de ascutita. În The Lobster oamenii se indragostesc si ajung sa formeze un cuplu pe baza similaritatilor ciudate dintre ei. Avem cupluri care se formeaza pe baza sangerarilor nazale spontane, cupluri ale vocilor frumoase, cupluri care schioapata, etc. Protagonistul filmului se indragosteste, in padure, de femeia mioapa (Rachel Weisz) in momentul in care afla ca amandoi împartasesc aceeasi disfunctie vizuala. Traseul acestui cuplu este o metaforă superba, dar, in acelasi timp incomodă, a cuplului bazat pe similaritati superficiale. Este vorba despre oameni care caută cu disperare o asemanare cu celalalt pentru a-si permite sa iubeasca. Dar iubirea poate exista cat timp exista similaritatea si, de obicei, are o dată de expirare Si pentru a-si pastra iubirea bazata pe similaritate -miopia-, David in momentul in care iubita sa isi pierde in mod dramatic elemental comun cu al lui, recurge la restabilirea similaritatii intr-un mod cel putin la fel de dramatic in loc sa accepte dragostea telle-quelle si nu programata.



Acum doua sute si ceva de ani in urma, Stendhal distingea intre iubirea-pasiune(de tipul Romeo şi Julieta) si iubirea-orgoliu, bazata pe constientizarea unicitatii celui iubit. Filmul lui Lanthimos reprezinta inversul paradigmei lui Stendhal, iubirea-standardizata, bazata pe similaritati superficiale si pe dorinta disperata de conformare. O non-iubire ca singura varianta social acceptata de a iubi.

În The Lobster oamenii nu pot fi cu pasiuni, orientari, afectiuni si calitatii medii, nuantate.  Ei nu pot purta de exemplu marimea 44,5 la pantofi.. E musai sa opteze pentru 44 sau 45. Jumatatile de masura, complexitatea, rafinamentul chiar sunt scoase din ecuatia tipului de societate. Daca filmul e construit pe baza a doua alegorii, ipostazele posibile sunt trei. Adaugam optiunea de a devein animal. Acum e momentul sa spun ca pot decripta scena de inceput, mai ales in conexiune cu o referinta din film: Un tanar venit la hotel caruia ii lipsea gamba unui picior pierduta intr-un atac al lupilor povesteste ca mama sa nemai putand indura mariajul cu tatal sau a urmat circuitul tipic si a ajuns fortuit in situatia de a alege postura de lup in care sa-si continue zilele. La gradina zoologica unde s-a dus fiul ei ros de dor sa o gaseasca a fost atacat si hacuit de lupi. Acea femeie care in debut de film impusca miseleste magarul de pe pajiste trasese de fapt in sotul ei care o parasise si nu reusise sa-si “refaca “ viata de cuplu dupa cerintele societatii. 






In concluzie, oamenii nu pot exista ca fiinte de sine statatoare in tabara celor care impart totul la doi, si nu pot forma un cuplu in tabara celor pentru care unu este singurul numar acceptat. In definitiv, in lumea filmului lui Lanthimos, oamenii nu pot exista in forma in care au fost creati, trebuie sa incapa intr-un Pat al lui Procust sau sa renunte la calitatea de a fi om. O tragi-comedie neagra, mustind de un cinism ascutit si invaluita intr-un absurd asumat.
O interpretare la care m-am gandit ceva mai tarziu si la care nu cred ca s-a gandit regizorul grec este ca filmul ar putea fi un instrument excellent de sustinere a politicii LGBT, sau macar a unei parti din ea, cea care obliga societatea sa respecte individualitatea si diversitatea ca pe o religie, fiind vizibil unde te imping regulile severe impuse apropierii si separarii oamenilor. Evident, daca se accepta o asemenea interpretare sunt aproape sigura ca ea nu i-a apartinut lui Lanthimos.
Un ultim cuvant despre David, recte Colin Farrell. Daca l-as fi vazut in alt film m-ar fi socat inexpresivitatea si lipsa de reactie si de revolta. In acest film, asa conform si prea putin rebel cum i-a fost rolul, a fost perfect, fara nicio contributie personala disonanta intentiei filmului care ar fi fost poate mai putin descifrat de catre spectator in atari conditii.

                                                                                                                                        SD