Maurice Pialat: A nos Amours

A nos amour, filmul lui Pialat, regizor si actor,  se bucura din partea spectatorilor de o gama larga de aprecieri variind intre “deguelasse” si “magnifique”. Dintre filmele contemporane ale lui Pialat se pare ca A nos amours este cel mai reusit. El este intr-un fel filmul absolut despre adolescenta, aceasta varsta dificila unde cei in cauza cauta sa scape din mediul lor si  sa-si ia zborul. Fascinat de actrita sa, Pialat face sa explodeze filmul sau in cateva episoade narative disparate, pline de viata, separate intre ele de eclipse surprinzatoare.
Suzanne / Sandrine Bonnaire iubeste sau nu mai iubeste, fuge, se incaiera cu fratele sau, surade tatalui sau, are intalniri violente cu mama sa.  Filmul urmareste acest personaj cu o dragoste si un respect de necrezut, unoeri  chiar  cu duritate.

Sandrine Bonnaire este magnifica in acest prim rol al ei. Poti intelege imediat vazand-o ca  a fi actrita este un dar de la natura, ori il ai ori nu si atunci nici sa incerci sa apari in fata camerei nu are rost.

 Aceasta adolescenta este daruita si programata sa devina actrita. Chiar inceputul filmului in care Suzanne repeta un rol dintr-o piesa cu mai multi adolescenti sugereaza o intrare in rol perfecta, un imprumut de identitate fara cusur.
Maniera in care Pialat descrie viata de familie sau mai precis raporturile umane este de o veridicitate surprinzatoare; totul este o neintelegere perpetua intre membrii familiei, ceea ce nu semnifica cumva ca nu ar exista acolo dragoste, din contra. .. Violenta nu pare sa convietuiasca fara dragoste si vice versa. Si atunci cum se procedeaza? Se ranesc unii pe altii, precum procedeaza si Suzanne. Se ranesc fizic si verbal. De aceea filmul este dur: ne scutura din interior. Intr-o masura oarecare fiecare ne plasam un timp in locul Suzzanei.Veridicitatea anumitor scene (in special dineul dinspre final) iti da senzatia ca camera de filmat e ascunsa undeva in sufletul fiearui comesean. Viata explodeaza in acest portret bulversant al unei generatii  si apare ca un veritabil manifest pentru un cinema la persoana intaia. Prezent pe ecran, Pialat este peste tot, chiar in absentele sale. Un soc. El e prezent in durerea si frustrarea mamei, femeia abandonata, in crizele ei de a-i pretinde fetei abstinenta, de a-i impune o idee inexistenta printre tinerii ei colegi, anume de a nu se bucura de sex pana la casatorie, personajul tatalui este present in incercarile deplasate si nereusite ale fratelui de a-si lua rolul de pater familias in serios, in grija acestuia fata de cumintenia Suzzanei usor ruda cu incestul, in deceptiile si dezorientarile emotionale ale adolescentei de 15 ani incapabila sa mai iubeasca dupa cateva experiente sexuale premature.. 

Scena finala a dineului se doreste o jubilatie a tatalui si in acelasi timp cantecul triumfal de orga al celui care intr-un anumit moment al vietii si-a urmat chemarea parasindu-si familia, aruncand practic cu praf de pulbere in familia sa lasand-o in degringolada si in imposibilitatea de a-si mai gasi reperele.

Din pacate nu intreg filmul ne-a incantat cu dialoguri stralucitoare. Au fost destule taceri care nu erau de tipul tacerilor graitoare si lamuritoare. Daca intreg filmul ar fi fost construit pe acelasi calibru cu finalul ar fi fost un film cu adevarat sulfuros, provocator, acidulat. Asa, ne da impresia unui film taiat in doua, sulfuros, dar nu foarte, nesanatos dar prea timorat, concentrat pe iubirile unei fetite de 15 ani si pe relatiile familiale. Exista si lucruri foarte reusite in film: tanara adolescenta Sandrine Bonnaire reuseste sa fie pe alocuri incredibil de credibila, uneori chiar teribila, sau Maurice Pialat care este in special atractia filmului (si ca actor), si inunda ecranul incarnand minunat figura tatalui venit sa restabileasca ordinea.. Se simte in film si o critica a societatii franceze post `68, in special prin aceasta familie descompusa care nu se mai poate tine in picioare, tinerii ei in cautare de libertati sexuale dar incapabili sa se iubeasca cu adevarat, tinerii care si-au droit libertatea totala dar care se plictisesc. Unele dintre aceste contradictii nasc si comportamente de neinteles, cum ar fi cel al lui Luc, un fost baiat pe care Suzanne avea impresia ca l-a iubit. Nici secventele de nebunie din cadrul familiei nascute din comportamentul unei mame puritane dar frustrate de plecarea sotului dar si de inobedienta adolescentei care isi scandaliza familia prin vremelnicele si precocele ei aventuri sexuale nu par a fi chiar necesare.Totusi, cel mai interesant lucru din film ramane comportamentul familiei, chiar asa, tratat in paralel cu amorurile Suzzanei, pierzandu-si astfel ceva din impact.
Jean Gabin o spunea, o repeta si iarasi o repeta:  “ca sa faci un film bun ai nevoie de o istorie buna” Maurice Pialat  a inteles acest lucru suficient de bine… Si ca dovada, A nos Amours constituie poate o culme a carierei sale regizorale. A filmografiei sale populate de personaje profund imperfecte, dar funciar umane.

Probabil am vizionat cel mai tandru si cel mai dur film al lui Pialat. Sandrine Bonnaire este strigator de adevarata in aceasta cronica acida a adolescentei. Isteria familiala este la randul ei la fel de socanta, si e filmata fara nici o pudoare.

Vizionarea acestui film imi ridica intrebarea pe care banuiesc ca apare in fata oricaror parinti de adolescenta din 2018: Cum va trebui sa procedez daca ca arrive? Si nu reusesc sa-mi dau un raspuns satisfacator, cum de altfel nu l-a dat nici filmul.

                                                                                                                                           SD