după multe peripeții… am acum un răgaz să pun în scris câteva din impresiile spectacolului tău.
(E vorba de vizionarea spectacolului „Don Giovanni” la ONB, din 14 octombrie 2017).
Mai întâi câteva note generale:
1) Mi-e deja foarte clar că, dincolo de frumusețea lor, care emoționează uneori până la dilatarea ori sincopa inimii, montările tale de operă nu sunt niciodată doar puneri în scenă (ingenioase, firește), simple montări (în sensul de „ridicări”, de aduceri la vedere, la vizibilitate) interesante, ci sunt, toate, interpretări filozofice ale muzicii, respectiv ale libretului operei. Domină, în montările tale, ideea. Nu spun că ideea e ușor de exprimat; dacă ar fi, mă tem că ar fi o idee-teză, iar spectacolele ar fi teziste, ceea ce (cred, cu excepția Văduvei vesele) NU sunt. Dar ideea domină esteticul, dându-i o profunzime pe care numai exuberanța acestuia, jubilatorie ori mornă, nu o are. Ești, altfel spus, un regizor filozofic. Disting astfel lucrarea ta de regizor de a altora, care, deși foarte buni ei înșiși, inovează doar estetic. La tine, esteticul e întotdeauna emanația unei idei, care, însă, nu e o idee discursivă. Ideea ta e întrupată fără rest în creația spectacolului. Pentru a fi înțeleasă, ea însăși, care e deja o interpretare, trebuie mereu reinterpretată. Ideea ta nu este o ideologie, ci un λόγος care, prin materia creată a spectacolului, ajunge sa fie vizibil ca un εἶδος.
2) Montările tale au darul de a face plauzibile toate calitățile de voce ale actorilor-cântăreți; valoarea lor e, inevitabil, inegală; cu toate acestea, montarea ta îi face pe toți parte dintr-o unitate, care îi ridică și pe cei mai modești la o medie foarte onorabilă a înălțimii la care evoluează cei mai buni. Spectacolele tale sunt, deci, un mare noroc al scenei românești: toți actorii-cântăreți sunt plauzibili și ca cântăreți, si ca actori; îi obligă la o vitalitate artistică, pe care, mă tem, nu am văzut-o la alte spectacole ale operei; acestea, spectacolele uzuale, au, din păcate, aerul acela de mucava istorică din cauza căruia opera românească părea condamnată să ofere numai bucăți de anticariat, cu recuzită mucegăită și respirând a vetust). Montările tale, chiar când sunt uneori discutabile, redau operei vitalitatea artistică și fac din spectacol o veritabilă revelație: a artei, a artiștilor, a unor adevăruri și interpretări regizorale.
3) Astfel, opera nu se mai poate confunda, cum se întâmplă adesea, cu o succesiune cantabilă de arii arhicunoscute (pe care deja le fredonezi în gând când le vine rândul și pe care le aștepți tot timpul cu înfrigurare, trecând ușor peste tot ceea ce, în operă, nu este fredonabil), ci te obligă să vezi în ea (i) narațiunea (subiectul, tema) autorului + (ii) interpretarea regizorului (scenă, joc, scenografie și tot restul). Tu redai operei statutul de Gesamtkunstwerk, de operă completă, integrală, unitară în toate momentele ei.
Văd astfel trei merite tuturor spectacolelor tale pe care le-am văzut:
(1) Te interpelează; adică te somează să înțelegi spectacolul ca pe o desfășurare (nu ilustrare!) a unei idei; ideea este a regizorului, dar se manifesta prin trupul operei (care este și ea o idee).
(2) Redau operei vitalitatea ei artistică, de artă care, simultan, exprimă și abolește timpul (abolește timpul care a murit și exprima timpul care poate fi reînviat).
(3) Redau operei calitatea ei de narațiune unitară a unui „ce” care este dramatic, teribil, important, terifiant, care NE privește (acest „ce” nu se lasă nici redus la o succesiune de potpuriuri, nici exprimat prin ele).
Acum, câteva cuvinte despre Don Giovanni-ul tău.
La conferința ta din 19 iunie, ai spus că o interpretare a unei opere e bună dacă ea reușește să ilustreze un adevăr absolut, care este al operei. Te-am întrebat atunci care e, în cazul acestei opere, adevărul absolut. Ai răspuns, inteligent și subtil, că este starea noastră subiectivă de participare la o perfecțiune.
Dacă este așa, atunci adevărul absolut al Don Giovanni-ului tău este scena finală, incredibil de emoționantă, de gravă și de frumoasă, peste care cade cortina: Comandorul mort și don Giovanni mort stau la o masă care este (mai mult ca sigur) masa Cinei cea de taină; la această masă, care fusese a tainei împărtășaniei (adică a prezentei eterne, în trup, a Mântuitorului, printre noi), NU se mai afla niciun Mântuitor și niciun apostol; iar locurile pe care stau cei doi morți opuși și dezbinați prin atâtea lucruri, sunt locurile care, în toată iconografia, au rămas întotdeauna goale. Prin această scenă, mi se pare, trebuie văzut și revăzut tot restul. Și atunci, don Giovanni ne apare ca un demon sexual insațiabil și devastator, insațiabil și pentru victimele sale, care sunt insațiabil însetate de insațiabilitatea lui, și devastator și pentru el (nu numai pentru cei din jur). Un demon a cărui formă de exercitare a distrugerii și a pângăririi este sexualitatea.
Despre ideea absolută a operei lui Mozart, în montarea ta, nu se poate vorbi direct, ci numai indirect. Am să vorbesc de aceea despre această idee absolută, referindu-mă la relația foarte specială și echivocă dintre don Giovanni (stăpânul) și Leporello (servitorul), pe care montarea ta mi-a pus-o extraordinar de viu în lumină.
— Dacă don Giovanni ar fi sufletul, iar Leporello trupul, atunci, în mod paradoxal, conștiința morală a sufletului este trupul, căci în toate scenele operei (cu excepția unuia singur) Leporello este conștiința morală a lui don Giovanni. Acest gând e profund și amețitor. Căci el spune că atâta timp cât sunt doar ale trupului, faptele nu îl spurcă pe om; dar dacă turpia, din naturalia, devin sufletești, atunci viciul roade, devastează și, finalmente, distruge în mod implacabil, pentru că nimic nu îl poate stăvili (într-adevăr, conștiința fiind a trupului, singur trupul nu poate ține în frâu răul din suflet). Mozart a făcut așa ca partitura lui Leporello să fie mai frumoasă, mai dezinvolt-firesc-nevinovat-cantabilă, decât a lui don Giovanni (așa mi s-a părut acum, in interiorul interpretării tale).
— Dar don Giovanni moare, iar Leporello, care spune că se va duce la han să-și găsească un alt stăpân, mai bun, supraviețuiește, așa cum, nu-i așa, sufletul supraviețuiește trupului. Putem atunci înțelege că don Giovanni e, de fapt, trupul, iar Leporello sufletul? Căci numai sufletul caută alt trup, nu corpul un suflet, nu? Avem atunci o perspectivă de interpretare a relației dintre don Giovanni și Leporello foarte orfico-pitagoreică: sufletul (Leporello) e servitorul trupului (don Giovanni), pentru că e întemnițat în el; iar trupul (don Giovanni) e făcut din materia cea mai joasă (instinctele demonice ale sexualității insațiabile), care face răul fără niciun fel de reținere sau posibilitate de a fi reținut; numai moartea poate desface servitutea sufletului (a lui Leporello) de corp (don Giovanni) — iar acum sufletul e liber să-și caute un trup mai bun (utopia reîncarnării).
— Odată înțeleasă această dialectică bizar & inversat contradictorie, privitorul poate deodată contempla identitatea acestor contrarii și, eventual, poate ajunge la înțelegerea faptului că în propria sa viață sufletul și trupul joacă pe rând rolul de stăpân, respectiv servitor. Iar acest înțeles este adânc-revelator pentru condiția morală a modernilor care trăiesc, ca noi, în post-modernitate. Montarea ta din Don Giovanni îi pune privitorului în față etalarea disputei dramatice și fatale în care se află propriul său suflet cu propriul său trup. Don Giovanni este în mod acut despre el, fără putință de tăgadă, nu se mai poate ascunde după deget: el, privitorul care a înțeles montarea ta, a înțeles că e chiar omul de azi, omul care ajunge prea târziu la o masă a împărtășaniei de la care sunt absenți chiar cei care ar fi putut să îl salveze; iar singurul sau interlocutor este victima sa, care l-a transformat și pe el în victimă.
În ideea ta absolută privitoare la Don Giovanni-ul lui Mozart văd tragedia vieții noastre, de acum, extraordinar de puternic (și de, estetic, frumos) adusă la lumină. Ideea ta mi se pare, ca și imaginea de final, profund creștina (îmi vine să spun, kierkegaardian de creștină).
În 1 Corinteni 6, 17-20 putem citi: „Cel ce se lipește de desfrânare este de un duh cu ea; fugiți, deci, de desfrânare; orice păcat pe care-l face omul e dincolo de trup; cine se dă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său; ați uitat că trupul vostru este templul lui Dumnezeu, prin duhul pe care vi l-am dat?; pe acest duh, vi l-am dat cu un preț; iar prețul acesta îl veți plăti, dacă îl veți spurca.” Și tot acolo, puțin mai sus (la 1 Corinteni 6, 12), citim: „ca posibilitate, puteți face orice; dar de folos, nu vă este deloc de folos să le faceți pe toate câte le puteți face”.
Noi, ca om generic de azi, am descoperit, prin refuzul tuturor moralelor și prin posibilitatea nelimitată a prosperității & tehnologiei, că putem încerca orice; tu însă ne reamintești că, orice am face și oricât de puternici am fi, toți suntem condamnați să descoperim, la capătul zilei, că nu toate ne-au fost de folos și că, dimpotrivă, prin multe, ne-am devastat și ne-am pierdut în multe feluri. Vom mai avea grai în gură și suflet în trup să ne întrebăm, la capătul acelei zile, la care victima noastră (Comandorul & noi-înșine într-unul singur) ne-a adus: „ajunge, Doamne, zilei răutatea ei” (Matei 6, 34)? Nu știu.
Am plecat foarte impresionat de la spectacolul tău, draga Andrei. Adânc impresionat. Și, în același timp, cum se întâmplă cu operele de arta veritabile, am ieșit din sală purificat de forța ei de transfigurare, printr-o înțelegere senzorială (estetică, nu?) foarte vie a ceea ce sunt în angrenajul forțelor vieții mele: m-am simțit eliberat, deși în continuare sub jug; și împăcat, deși tot neliniștit. După spectacolul tău, aveam bune motive să mă simt atât estetic-eliberat, cât și adânc-etic-îngrijorat.
Ai făcut un spectacol minunat!
Cu toată prietenia,
al tău,
Horia
ce superb scrie Patapievici despre montarea lui „Don Giovanni” de Andrei Șerban
nu, nu zice nimic despre regie
dar citează din 1 Corinteni 6, 17-20: „Cel ce se lipește de desfrânare este de un duh cu ea; fugiți, deci, de desfrânare; orice păcat pe care-l face omul e dincolo de trup; cine se dă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său; ați uitat că trupul vostru este templul lui Dumnezeu, prin duhul pe care vi l-am dat?; pe acest duh, vi l-am dat cu un preț; iar prețul acesta îl veți plăti, dacă îl veți spurca.”
și conchide: « Noi, ca om generic de azi, am descoperit, prin refuzul tuturor moralelor și prin posibilitatea nelimitată a prosperității & tehnologiei, că putem încerca orice; tu însă ne reamintești că, orice am face și oricât de puternici am fi, toți suntem condamnați să descoperim, la capătul zilei, că nu toate ne-au fost de folos și că, dimpotrivă, prin multe, ne-am devastat și ne-am pierdut în multe feluri. Vom mai avea grai în gură și suflet în trup să ne întrebăm, la capătul acelei zile, la care victima noastră (Comandorul & noi-înșine într-unul singur) ne-a adus: „ajunge, Doamne, zilei răutatea ei” (Matei 6, 34)? Nu știu.»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu