„Trebuie să ne confruntăm cu realitatea adevărată“

11-14 minutes

---

© Andi Spot

Gao Xingjian (n. 1940, Ganzhou, China) este scriitor francez, de origine chineză, cîştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură, în 2000. Autor prolific şi creator cu practici artistice extrem de variate – pictează, montează spectacole de teatru şi de operă, face filme –, Gao Xingjian a avut un traseu marcat de persecuţia politică din timpul Revoluţiei Culturale din China, de cenzură şi de condiţia exilului. După masacrul din Piaţa Tiananmen, Gao Xingjian a cerut azil politic în Franţa, unde trăieşte în prezent şi de atunci nu s-a mai întors în China. Mărturiseşte că nu îl mai interesează fosta sa ţară şi că, odată stabilit în Franţa, unde a primit cetăţenie în 1998, a căpătat o a doua viaţă. Astăzi se consideră cetăţean al lumii, pentru că succesul pe care literatura, dar nu numai ea, i l-a adus l-a purtat pe întreg mapamondul.

Gao Xingjian a acoperit, cu scrierile sale, toate genurile literare. A scris roman, poeme, proză, a tradus teatru absurd, inclusiv teatrul lui Ionesco, în anii Revoluţiei Culturale, este dramaturg şi autorul unor librete de operă. Cărţile care au primit cea mai multă atenţie, de-a lungul timpului, fiind şi printre cele mai traduse în 41 de limbi, sînt însă La Montagne de l’Âme, roman cu tentă autobiografică, scris în urma unei călătorii solitare de-a lungul fluviului Yangtze, urmat de Le Livre d’un homme seul, volum asumat autobiografic. În limba română i-au apărut de curînd două volume: o colecţie de proză scurtă, O undiţă pentru bunicul meu (Editura Polirom, trad. de Irina Ivaşcu) şi una de texte teoretice, Literatură şi libertate (Editura Muzeelor literare, traducere din limba chineză şi note de Irina Ivaşcu, prefaţă de Noël Dutrait, tradusă din limba franceză de Monica Salvan şi cu un cuvînt înainte de Liu Zaifu).

Gao Xingjian a fost invitat la Iaşi, la Festivalul Internaţional de Literatură (FILIT), prilej cu care a devenit posibil şi acest interviu.

Vă propun să începem discuţia noastră de la două elemente esenţiale pentru un artist: energia şi creativitatea. Dumnea­voastră sînteţi un scriitor şi un creator deosebit de prolific, de surprinzător şi de versatil. De unde luaţi energie pentru a face toate aceste lucruri şi cum vă menţineţi interesul pentru creaţie?

Scriu din copilărie, este o obişnuinţă, pot să scriu fără încetare. La un moment dat nu s-a mai pus problema să fiu vreodată publicat în China, din cauza cenzurii, dar totuşi am continuat să scriu. Scrisul pentru mine a devenit o obişnuinţă cotidiană şi apoi o necesitate, pentru că aveam lucruri de exprimat. Şi apoi scrisul a cerut o adevărată exigenţă artistică, o estetică aparte şi din acel moment nu mai puteam scrie orice, oricum, pentru că scrisul tindea să se transforme într-o operă literară. Nu pot lăsa un manuscris să fie publicat oricum, trebuie să fiu complet satisfăcut de stadiul în care l-am adus, şi abia după ce simt că e împlinit îl pot da spre publicare.

Nu este însă doar scrisul, mai sînt şi pictura, dramaturgia, filmul. Se întîmplă ca ele să se influenţeze reciproc, să se provoace?

Bineînţeles. Toate aceste practici se influenţează unele pe celelalte, dar în momentul în care mă concentrez asupra uneia, atunci mă dedic în exclusivitate, încercînd să-i dau o turnură care să reflecte propria viziune. Să luăm dramaturgia, ca prim exemplu. Am scris foarte mult, am multe texte teoretice în care am încercat să-mi expun propria concepţie despre teatru. La fel şi în cazul scenografiei, pentru că mă ocup şi de scenografia propriilor spectacole. Lucrez şi cu actorii, le dau indicaţii de joc, construim împreună. Am scris despre toate aceste practici, am o reflecţie critică asupra fiecărei arte pe care am abordat-o. Fiecare disciplină este o artă asupra căreia trebuie reflectat în profunzime şi care trebuie practicată pînă la sfîrşit, în totalitate.

Vorbiţi în multe interviuri despre o criză a culturii. Cum simţiţi Franţa culturală acum, comparativ cu momentul în care aţi ajuns acolo, la sfîrşitul anilor `80?

Observ o degradare semnificativă, în ceea ce trăim acum. Cînd am sosit la Paris, în anii `90, Parisul era cu adevărat capitala artei. Găzduia spectacole din lumea întreagă, existau programe şi festivaluri excepţionale, exista o efervescenţă în ceea ce priveşte creaţia de teatru, de spectacole de operă, existau foarte multe festivaluri şi spectacole cu un nivel foarte înalt. De asemenea, cineaştii, cei mai buni cineaşti veneau la Paris. Era o perioadă prielnică filmelor de autor, filmelor eseu. Exista o adevărată înflorire a creaţiei artistice din toate domeniile. Am fost martor, dar şi participantul entuziast la această remarcabilă înflorire a culturii, în foarte multe direcţii, şi am fost implicat în numeroase proiecte. În ultimii ani, mi se pare că a intervenit un declin, din ce în ce mai vizibil. Din punctul meu de vedere, vorbim despre o adevărată criză. Nu e vorba doar despre o criză economică, ci şi despre o criză a culturii. Din acest motiv am şi lansat un apel la o nouă Renaştere.

Aţi expus în detaliu această necesitate, dar cum traducerea unei selecţii din textele dumneavoastră teoretice abia a apărut în limba română, v-aş ruga să sintetizaţi acest apel al dumneavoastră, pentru cei care încă nu-l cunosc. Implică el restaurarea unor alte valori?

Trăim încă în umbra secolului al XX-lea, nu am ieşit încă din acest secol. În cartea mea de eseuri, Literatură şi libertate, vorbesc de­spre ideologiile secolului al XX-lea, care au invadat totul. Fie că e vorba despre ideologii de stînga sau de dreapta, au pătruns pretutindeni. Totul a stat sub umbra diferitelor ideologii. Dar timpul trece. Astăzi ne confruntăm cu nenumărate probleme. Reţetele propuse de ideologii devin dogme şi sufocă gîndirea. Trebuie să ne confruntăm cu realitatea adevărată. Să vedem datele existenţiale de astăzi, să vedem dincolo de aceste dogme ideologice. După părerea mea, şi democraţia în Occident este acum într-o criză profundă, pentru că democraţia a devenit strictamente o politică a scrutinului, şi nu se mai întrevede un orizont, a dispărut perspectiva, nu ne mai gîndim la viitorul unei ţări. Nu mai există decît interesele imediate, pentru a cîştiga un vot. Este o criză profundă a Occidentului.

Dar cum ar putea un individ conştient şi lucid să depăşească, să dejoace acest mecanism centrat pe vot şi să devină activ într-un alt mod, în aşa fel încît să poată schimba această situaţie de fond, pe care o descrieţi?

Nu o poate schimba, dar putem să trezim conştiinţele. Înseamnă că e nevoie să existe noi scriitori şi noi gînditori care să se ocupe de adevăratele probleme contemporane. Nu este vorba de a fi angajat de partea corectă sau de a susţine cauza unui partid sau a altuia. Asta ar fi prea simplu. E nevoie de o gîndire cu o adevărat independentă, aşa cum o practicau gînditorii Renaşterii. Gîndirea Renaşterii a provocat o înflorire peste tot în Europa, în timp ce acum Europa este în declin. După părererea mea, este nevoie de o nouă gîndire. Nu e vorba despre o întoarcere la gîndirea de secol XVI, ci despre necesitatea unei schimbări de acel tip, cu toate modificările benefice pe care le-a antrenat.

Dumneavoastră aţi privit direct realitatea şi aţi fost obligat să asumaţi condiţia exilului. Cum aţi reuşit să întoarceţi în favoarea dumneavoastră această situaţie? A devenit exilul un dinam pentru creaţie, în cazul dumneavoastră?

A fost şi destinul. În timpul evenimentelor din Piaţa Tiananmen eram la Paris, invitat în mod oficial în Franţa. Mi-am dat seama că nu mă pot întoarce în China în aceste condiţii, iar prietenii mei francezi, care mă apreciau, mi-au propus imediat să mă ajute să obţin azil politic. Asta s-a şi întîmplat. Nu m-am gîndit însă că această condiţie a refugiatului politic ar putea dura o viaţă întreagă, ar fi fost stupid. Mi-am dat seama că trebuia să ies foarte repede din această condiţie. Scriitorul nu e un disident şi atît, e mai mult, e dincolo de asta. Din acest motiv, după trei luni ca refugiat politic, am terminat o piesă de teatru, La fuite/Fuga. În acest mod, am pus punct şi statutului meu de refugiat politic: s-a încheiat odată cu terminarea piesei, la sfîrşitul primului an de şedere în Franţa. Apoi am primit o altă comandă din partea Ministerului de Culturii din Franţa, pentru o nouă piesă de teatru. Mi-am dat seama că, dacă vreau să am o viaţă nouă, trebuie să fac ceva nou. De acum trăiam în Franţa, publicul meu era francez. Ar fi fost ridicol, lipsit de sens să mai scriu o piesă despre China. Trebuia să mă adresez noului meu public. Trăiam la Paris, în Occident, şi reflectînd asupra acestei noi realităţi, am scris imediat o piesă de teatru în franceză, o piesă care nu mai avea nici o legătură cu China, cu nostalgia, cu politica disidentă. Nu, nimic din toate astea. Piesa se numeşte Au bord de la vie, La marginea vieţii, şi este monologul unei femei. A fost pusă în scenă la Paris, la Teatrul de Rond-Point, şi a fost foarte bine primită de publicul parizian. Pentru mine asta a însemnat finalul statutului de refugiat politic. Apoi, de-a lungul anilor, am scris încă şapte piese de teatru, direct în franceză, şi sînt toate despre lumea occidentală, toate foarte actuale. Statutul meu de disident sau de refugiat politic s-a încheiat foarte repede. Am început o nouă viaţă.

Gao Xingjian si Bogdan Ghiu pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, FILIT 2017

Aş vrea să vă pun o întrebare ceva mai personală. Declaraţi că sînteţi ateu, dar mă întreb dacă aveţi totuşi anumite practici spirituale sau ritualuri la care ţineţi.

Glumeam cînd am spus că sînt ateu. De fapt, eu respect enorm religiile, dar nu cred în niciuna dintre ele. Nici măcar în budism. Am scris un libret de operă despre budism. Se numeşte Zăpadă în august şi este despre al şaselea patriarh, un maestru de secolul al VII-lea, pe care îl prezint ca pe un gînditor. Mă interesează Biblia, Vechiul şi Noul testament. Biblia este una dintre cărţile mele de căpătîi. Pentru mine, Biblia este o formă a marii literaturi. Nu sînt împotriva religiilor, dar nu sînt nici credincios. Mă amuz în ceea ce creez. Am inventat nenumărate figuri ale divinităţii. Am recuperat şi revalorizat inclusiv mitologia chineză, din care mare parte căzuse în uitare. Am dedicat ani întregi de studiu acestei căutări, în urma căreia am scris piesa Chronique du Classique des mers et des monts . Tragico­médie divine en trois actes. Este o lucrare foarte ambiţioasă, în care am păstrat referinţe la mitologia greacă, o mitologie de asemenea foarte bogată. Dar fiecare naţiune are propria mitologie, propriile credinţe. Unele dintre ele se pierd. Pentru teritoriul imens al Chinei există o multitudine de zei şi de mitologii. Cum am făcut foarte multe cercetări privitoare la mitologie, în această piesă a mea apar patru divinităţii, patru zei, fiecare pentru un punct cardinal. În filmul meu, Înmormîntarea frumuseţii, Dumnezeu e un cerşetor. Sau poate fi ima­ginea desenată de Michelangelo. Sau, aşa cum am imaginat într-un poem, Dumnezeu este o formă enigmatică, în adîncul unei fîntîni fără fund. Iar în romanul meu, La montagne de l’âme, în ultimul capitol, Dumnezeu apare sub forma unei broaşte. În zăpadă apare o broască, care priveşte lumea printr-un ochi care luceşte, iar limbajul acestei forme de existenţă este unul pe care fiinţele umane nu-l înţeleg. Iată, aşadar, în propria creaţie găsiţi nenumărate imagini ale lui Dumnezeu. Respect religiile şi cred că în spatele fiecărei religii este o civilizaţie, o cultură plină de profunzime. Din acest motiv nu pot spune că sînt ateu. Nu fac tabula rasa din religii, aşa cum a făcut comunismul. Fiecare are credinţa şi reperele proprii şi ele trebuie respectate.

Ce vă doriţi acum cel mai mult pentru scrisul dumneavoastră şi de la scrisul dumneavoastră.

Odată ce public, scrisul nu-mi mai aparţine. Dar înainte de a publica, mă asigur că e ceva care mă satisface, că e un text de care sînt foarte mulţumit, altfel nu se poate. Odată ce apare, o carte aparţine tuturor. Este în afara mea.

Interviu realizat de Alina PURCARU

Acest dialog a fost posibil mulţumită traducerii din limba franceză făcute de Monica Salvan.