D'ale breslei scriitorilor

 
 
Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă.
Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior.
Văzându-l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă:
– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă!, se vaietă el.
– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi.
 
 
Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.
– Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios, într-o zi, Ion Minulescu.
– Nu te lua după aparenţe, îl sfătui „blând"  Tudor Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată.
 
 
 
Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecăto-ria de Ocol din Răducăneni.
Cum în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavrancea l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban.
- Răducăneni… Răducăneni…, făcea Delavrancea cu ochii în sus, gânditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăneni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor…
- Pentru că, vedeţi, Excelenţă – a explicat Al. Cazaban, grăbindu-se să nu piardă poanta şi să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia să admir... un Apus de Soare…
Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: „Se aprobă."
 
 
Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă.
Aceştia nu au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră.
Deschizându-le uşa, doamna Alice Călinescu i-a în­trebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat:
– Domnul profesor este acasă?
Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul:
– Eşti acasă, dragă?
– Nu, dragă, nu sunt acasă!
– Aţi auzit băieţi, nu e acasă!, le-a spus candid doamna Călinescu.
 
 
Inscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Cioculescu urma, în paralel, şi Dreptul pentru a-i face plăcere bunicului său.
Teroarea studenţilor erau dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu, care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc., 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc.
La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn.
Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget.
Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţân­du-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului, el făcând gestul invers închizân-du-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-I degetul respectiv îl întrebă necruţător:
- Ce e acesta?
La care Cioculescu i-a replicat:
- Degetul arătător!
Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen.
 
 
Mihail Dragomirescu, pe când era şi director al Institutului de Literatură, intră odată satisfăcut în aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de Șerban Cioculescu, veşnicul său rival în dispute.
– Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga...
– Ce să zic, domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca!, a fost replica lui Cioculescu.
 
 
 
La „Capşa", Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal - bineînţeles în glumă.
Zice Cazaban:
– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!
– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi!, i-a întors-o Cioculescu.
 
 
 
Într-o zi, la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le facă sânge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:
- Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul când a murit Eminescu?
Replica lui Cazaban a fost promptă:
- Două mari nenorociri în acelaşi an!