Poetul şi scriitorul uruguayan Mario Benedetti este foarte puţin cunoscut în România (totuşi, a ajuns şi prin ţara noastră în 1964, fiind invitat la întâlnirea internaţională a scriitorilor de la Bucureşti). A decedat in 2009 în luna mai, înainte ca parte din opera sa să fie tradusă şi în română. Mare păcat, dar încă nu e târziu, deşi convingerile de stânga ale autorului s-ar putea să nu constituie argumente care să anime editurile să o facă. Totuşi, poate vom avea vreodată ocazia să citim şi în română poeziile sale încântătoare. Sau măcar „La tregua” („Armistiţiul”), romanul scris în 1960, care a înregistrat cel mai mare succes la public .
Moştenitor şi, deopotrivă, continuator al tuturor liniilor tradiţiei poetice sud americane, dar ştiind, în egală măsură ca, în momentele esenţiale, să ia distanţă de ele şi să-şi afirme exclusiv vocea proprie, uruguayanul Mario Benedetti (1920-2009, unul dintre cei mai talentaţi şi longevivi poeţi latino-americani ai ultimelor decenii), a abordat, în egală măsură, şi alte genuri literare, afirmându-se deopotrivă ca eseist, romancier şi dramaturg, precum şi ca profesor de literatură şi subtil interpret al fenomenului cultural contemporan. Din cauza convingerilor sale politice, în anii '70 a fost nevoit să plece în exil în Argentina şi Perú, stabilindu-se mai târziu în Spania. De-a lungul activităţii sale literare, Benedetti s-a implicat nemijlocit în susţinerea cercurilor ce militau pentru afirmarea culturii sud-americane, precum şi a identităţii acestui continent, desfăşurând activităţi de promovare a culturii spaţiului său de provenienţă, neezitând să apară chiar şi în spectacole muzicale ale lui Juan Manuel Serrat sau Nacha Guevara. Printre cele mai importante volume lirice pe care le-a publicat sunt Poemas de oficina (1956), El olvido está lleno de memoria (1989). De asemenea, esenţiale pentru evoluţia manierei sale artistice, precum şi a literaturii latino-americane în ansamblu sunt povestirile din volumeleMontevideanos (1960), La casa y el ladrillo (1977), Las soledades de Babel (1991), precum şi romanele La tregua(1960), Gracias por el fuego (1965) sau Andamios (1997). Interesant este că, în versurile lui Benedetti, totul se complică deşi rămâne, aparent, foarte simplu: poetul alege să pornească de la amănuntele existenţei de fiecare zi, pentru a ajunge la cea mai pură metafizică. Totul este, astfel, transformat în "obiect" poetic, iar poezia devine locul predilect în care autorul său se retrage din faţa lumii, singurul spaţiu în stare să-l apere de intruziunea brutală a realului.
Moştenitor şi, deopotrivă, continuator al tuturor liniilor tradiţiei poetice sud americane, dar ştiind, în egală măsură ca, în momentele esenţiale, să ia distanţă de ele şi să-şi afirme exclusiv vocea proprie, uruguayanul Mario Benedetti (1920-2009, unul dintre cei mai talentaţi şi longevivi poeţi latino-americani ai ultimelor decenii), a abordat, în egală măsură, şi alte genuri literare, afirmându-se deopotrivă ca eseist, romancier şi dramaturg, precum şi ca profesor de literatură şi subtil interpret al fenomenului cultural contemporan. Din cauza convingerilor sale politice, în anii '70 a fost nevoit să plece în exil în Argentina şi Perú, stabilindu-se mai târziu în Spania. De-a lungul activităţii sale literare, Benedetti s-a implicat nemijlocit în susţinerea cercurilor ce militau pentru afirmarea culturii sud-americane, precum şi a identităţii acestui continent, desfăşurând activităţi de promovare a culturii spaţiului său de provenienţă, neezitând să apară chiar şi în spectacole muzicale ale lui Juan Manuel Serrat sau Nacha Guevara. Printre cele mai importante volume lirice pe care le-a publicat sunt Poemas de oficina (1956), El olvido está lleno de memoria (1989). De asemenea, esenţiale pentru evoluţia manierei sale artistice, precum şi a literaturii latino-americane în ansamblu sunt povestirile din volumeleMontevideanos (1960), La casa y el ladrillo (1977), Las soledades de Babel (1991), precum şi romanele La tregua(1960), Gracias por el fuego (1965) sau Andamios (1997). Interesant este că, în versurile lui Benedetti, totul se complică deşi rămâne, aparent, foarte simplu: poetul alege să pornească de la amănuntele existenţei de fiecare zi, pentru a ajunge la cea mai pură metafizică. Totul este, astfel, transformat în "obiect" poetic, iar poezia devine locul predilect în care autorul său se retrage din faţa lumii, singurul spaţiu în stare să-l apere de intruziunea brutală a realului.
Procedând în acest mod, Benedetti se distanţează considerabil de modelul impus de Pablo Neruda, cel care, în perioada formării sale intelectuale, reprezenta etalonul fundamental - cel puţin în spaţiul cultural latino-american. Căci poetul uruguayan renuţă la retorica spectaculoasă în favoarea unui voit prozaism al liricii, ajungând, adesea, să scrie, după cum el însuşi va afirma, adevărate "anti-poeme", încercând, practic, să dea o replică, în poezie, atitudinii pe care Nicanor Parra o afirmase în proza epocii.
(Rodica Grigore)
Tactica si strategie
Tactica mea este
Sa te admir,
Sa te invat asa cum esti,
Sa te iubesc asa cum esti.
Tactica mea este
Sa-ti vorbesc
Si sa te ascult,
Sa construiesc din cuvinte
Un pod indestructibil.
Tactica mea este
Sa-ti raman in amintire.
Nu stiu cum sau
Cu ce pretext...
Dar sa-ti raman.
Tactica mea este
Sa fiu cinstit
Si sa te stiu onesta,
Astfel ca intre noi
Sa nu ridicam cortine
Si sa nu deschidem hauri.
Strategia mea este,
In schimb,
Mai profunda si mai
Simpla...
Strategia mea este ca,
Intr-o buna zi,
Nu stiu cand si nu stiu
Sub ce pretext,
Sa ai nevoie de mine.
suflete pure
suflete compromise
toate-s suflete
Infinit
De la o vreme pe aici
infinitul
se contractă
primejdios.
Cine să fi bănuit
că dintr-o dată
fiece fărmătură
din pâinea-i fără margini
va fi zvârlită
aşa cum dai cu piatra
într-un abis.
suflete pure
suflete compromise
toate-s suflete
care se ruga noaptea
doar franţuzeşte
Disidenţii
Oamenii aprigi
pot fi violenţi
îndărătnici
şi chiar intoleranţi
pe când
năvalnicii
sunt doar
ostili.
că dintr-o dată
fiece fărmătură
din pâinea-i fără margini
va fi zvârlită
aşa cum dai cu piatra
într-un abis.
dogoreşte mai puţin
alături de râu
Nu renunța
Nu renunța, încă ai timp
Să ajungi și să începi din nou,
Să-ți accepți umbrele,
Să-ți îngropi fricile,
Să te eliberezi de balast,
Să-ți reiei zborul.
Nu te preda căci asta e viața,
Continuarea călătoriei,
Urmărirea viselor,
Desferecarea timpului,
Înlăturarea molozului,
Și dezvelirea cerului.
Nu capitula, te rog nu ceda,
Chiar dacă frigul arde,
Chiar dacă frica mușcă,
Chiar dacă soarele se ascunde
Și vântul tace,
Încă există foc în inima ta,
Încă e viață în visele tale,
Pentru că viața e a ta și a ta e dorința,
Pentru că ai dorit-o și pentru că eu te doresc
Pentru că există vinul și iubirea, e cert,
Pentru că nu există răni pe care timpul să nu le vindece.
[Deschide ușile,
Scoate șuruburile,
Părăsește zidurile care te-au protejat,
Trăiește viața și acceptă provocarea,
Recuperează râsul,
Repetă un cântec,
Lasă garda jos și întinde mâinile
Deschide aripile și încearcă din nou,
Sărbătorește viața și recâștigă cerul.]
Nu te preda, te rog nu ceda,
Chiar dacă frigul arde,
Chiar dacă frica mușcă,
Chiar dacă soarele apune și vântul tace,
Încă există foc în sufletul tău,
Încă există viață în visele tale
Pentru că fiecare zi e un început,
Pentru că ăsta e ceasul și cel mai bun moment.
Pentru că nu ești singur, căci eu te iubesc.
[Nu renunța, încă ai timp
Să ajungi și să începi din nou...]
se văd roşii limbi de foc -
aici e rouă
Mesaj în sticlă
Pun aceste șase versuri într-o sticlă și-i dau drumul pe mare
cu dorința secretă că, într-o zi,
va ajunge pe o plajă aproape pusite
și că un copil o va găsi și o va desface
și în loc de versuri să extragă din ea pietricele
și strigăte de ajutor și avertismente și melci.
toamna mă înspăimânta
deja sunt iarna
îi lipsesc o oază şi
zece cămile
Imagini: Enrico Fosatti Selectie: SD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu