Urmuz este pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883, Curtea de Argeș - d. 23 noiembrie 1923, București) . Acesta a fost un scriitor român de avangardă.
În tinerețe visa o carieră de compozitor, citea literatură științifico-fantastică, descrieri de călătorii. Face studii de drept și, după luarea licenței, funcționează ca judecător în județele Județul Argeș, [[Județul Tulcea (interbelic)|Tulcea]] și la Târgoviște. După campania din Bulgaria (1913), la care participă, este numit grefier la Înalta Curte de Casație.
Începe să scrie, aparent fără conștiința că produce literatură, numai pentru a-și distra frații și surorile, parodiind cu niște false automatisme academismul prozei curente. Textele lui îi atrag atenția lui Tudor Arghezi, care îi găsește pseudonimul și îi publică, în 1922, în două numere consecutive din Cugetul românesc, Pâlnia și Stamate, "antiproză" intitulată ironic "roman în patru părți", în care face o serie calambururi de esențăsofistică prin duplicitatea de sens a cuvintelor: oamenii coboară nu pe scări, ci din maimuță; o masă fără picioare bazată pe calcule și probabilități; pereții sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniți în fiecare dimineață, alteori măsurați cu compasul, pentru a nu scădea la întâmplare.
Alte scurte scrieri sunt: cunoscuta "fabulă" Cronicarii, Algazy & Grummer, Plecarea în străinătate, Cotadi și Dragomir.
În anul următor, 1923, se sinucide la 23 noiembrie, în București, fără să lase vreo explicație asupra funestului său gest. Voia să moară în chip original, " fără nici o cauză".
Scrierile lui - puține la număr - cunosc o glorie postumă, care nu a încetat să se consolideze. Ele au avut o neașteptată înrâurire asupra literaturii românești de avangardă și au contribuit la lărgirea conștiinței estetice.Sașa Pană îi tipărește în 1930 o ediție a scrierilor, iar Geo Bogza scoate o revistă Urmuz. Eugen Ionescu va explora mai târziu filonul literaturii absurdului, considerându-l pe Urmuz unul din precursorii "tragediei limbajului".
Mai aproape poate de spiritul dadaist - deși nu pare să fi avut cunoștință de existența curentului Dada - prin gustul primejdios pentru hazardul creator de personaje mecanomorfe, insidios monstruoase, decât de suprarealismul adversar principial al lucidității, Urmuz a întreprins o critică în esență grotescă, unică în felul ei, a literaturii, căreia nu-i lăsa nici o speranță de supraviețuire. De aceea, în ciuda aparenței hilare, de bufonerie a scrierilor sale, i se opune, într-o tensiune abia mascată, un fond tragic, dizolvant.
Ismail si Turnavitu
Ismaïl este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.
Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai tîrziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.
Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineaţa, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strîns legat cu un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întîi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămîie… Alţi viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine pînă au împlinit vîrsta de 16 ani şi au căpătat forme mai plin, cînd, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rînd pe rînd şi fără pic de mustrare de cuget.
Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrîn simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale. Totuşi, Ismaïl reuşeşte să scape de acolo cîte trei luni pe an, în timpul iernii, cînd cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii şi apoi să se agaţe de grinzipe la diferite binale, în ziua cînd se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători… În acest mod speră el că va constribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitoreşti… Ismaïl primeşte şi audienţe, însă numai în vîrful dealului de lîngă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare băneşti şi lemne sînt mai întîi introduşi sub un abat-jour enorm, unde sînt obligaţi să clocească fiecare cîte 4 ouă. Sînt apoi suiţi în cîte un vagonet de gunoi de-al primăriei şi căraţi cu o iuţeală vertiginoasă pînă sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă şi de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urîtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondeţă amoroasă, contrar ameninţă cu răsturnarea.
Turnavitu nu a fost multă vreme decît un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Nemaiputînd suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică şi reuşi astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri ˝Radu-Vodă”.
La o serată dansantă făcu cunoştinţă lui Ismaïl. Expunîndu-i acestuia mizera situaţie în care a ajuns din cauza atîtor învîrtituri, Ismaïl, inimă caritabilă, îl luă sub protecţiunea sa. I se promise să i se servească de îndată cîte 50 de bani pe zi şi tain, cu singura obligaţiune pentru Turnavitu de a-i servi de şambelan la viezuri; asemenea, să-î iasă înainte, în fiecare dimineaţă, pe strada Arionoaiei şi, prefăcîndu-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenţie, iar pe Ismaïl să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urîndu-i prosperitate şi fericire…
Tot spre a place bunului său prieten şi protector, Turnavitu ia o dată pe an formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz pînă sus, întreprinde o călătorie îndepărtată, de obiecei la insulele Majorca şi Minorca: mai toate aceste călătorii se compun din dus, din spînzurarea unei şopârle de clanţa uşii Căpităniei portului şi apoi reîntoarcerea în patrie…
În una dina ceste călătorii, Turnavitu, constractînd un guturai nesuferit, molipsi la înapoiere, în aşa hal, pe toţi viezurii, încît, din cauza deselor lor strănuturi Ismaïl nu îi mai putea avea la discreţie oricum. Fu imediat concediat din serviciu.
Fire afară din cale sensibilă şi neputînd suporta o atare umilinţă,disperat, Turnavitu îşi puse atunci în aplicare funestul plan al sinuciderii, după ce avu însă mai întîi grijă să îşi scoată cei patru dinţi canini din gură…
Înainte de moarte se răzbună grozav pe Ismaïl, căci, punînd să i se fure acestuia toate rochiile, cu gaz dintr-însul le dădu foc pe-un maidan. Redus astfel la mizerabila situaţie de a rămîne compus numai din ochi şi favoriţi, Ismaïl abia mai avu puterea să se tîrască pînă la marginea pepinierei cu viezuri; acolo căzu el în stare de decrepitudine şi în această stare a rămas şi pînă în ziua de azi.
Picturi: Kevin Sloan Selectie: SD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu