Aproape nimeni nu neagă valoarea literaturii ruse din secolul 19, de la Puşkin la Dostoievski, (Ţin minte totuşi că în anii adolescenţei erau şi intelectuali înrăiţi care-mi spuneau: „Ce scriitori!? Nişte nevropaţi!” – la cine s-or fi gîndit? La Gogol? La Dostoievski?) Dar iată, privind în urmă, spre secolul 20, dacă sîntem calmi şi obiectivi va trebui să recunoaştem că în pofida unei istorii cumplit torturate, poporul rus a izbutit să producă o literatură dintre cele mai interesante şi mai valoroase. Cum stau lucrurile în realitate? Întîi de toate să nu uităm că secolul trecut începe la 1900 şi că înainte de primul război mondial Rusia a cunoscut în literatura sa o „perioadă de argint”, continuată în anii ‘920 şi apoi în literatura exilului. Sînt anii în care Andrei Biely scrie Petersburg, operă undeva între Joyce şi Doblin, anii în care se remarcă Leonid Andreiev, cu proza lui nemiloasă şi chinuitoare, anii în care se pregătesc poeţi de primă mînă precum Esenin, Blok, Mandelstam, Akhmatova şi Tsvetaeva.
Apoi, încă înainte de mijlocul secolului, se afirmă cele două mari genii ale literaturii ruse din secolul 20: Mihail Bulgakov şi Vladimir Nabokov, unul în ţară, celălalt în străinătate.
Cît despre emigranţi, nu sînt neapărat emigranţi benevoli cu toţii. Să nu uităm că la 1922 Troţki a emis decretul de expulzare („Nava filozofilor”) a circa 220 mari intelectuali: literaţi, filozofi, teologi. S-a constituit îndată (mai ales în Germania şi în Franţa) o reţea groasă de reviste, edituri, grupuri de gînditori şi creatori. Unii dintre ei, ca pomenitul Nabokov, sau blajinul şi rafinatul Ivan Bunin (primul Nobel rusesc) s-au remarcat curînd pe piaţa internaţională. Alţii rămîn şi pînă în ziua de azi relativ obscuri, pe nedrept.
Să dau un exemplu. Mi-a căzut în mînă, în traducere germană, romanul O străduţă din Moscova (în original Sivtsev Vrajek – se pare că există realmente) de M. Osorghin (numele său de familie real este Ilin, fiu de boiernaş provincial). Omul fusese de stînga moderată („social-revoluţionar”, de altfel arestat în 1905, cum şi în 1918). Acţiunea cărţii e plasată între 1914 şi 1919, iar capitolele relativ scurte alternează cu zugrăviri de natură: furnici, rîndunele, lupi, şobolani, flori de toate felurile care în fond comentează şi explică metaforic cele petrecute în societate. Personajele principale sînt un bătrîn savant ornitolog şi nepoata lui Tatiana, dar în jurul lor şi în casa lor se perindă mulţime de personaje, mai tinere sau mai vîrstnice, mai învăţate sau mai ignorante, mai norocoase sau mai persecutate. Osorghin descrie detailat grozăviile războiului, dar şi pe cele ale revoluţiei. M-a impresionat în mod deosebit această obiectivitate şi încă mai mult modul gradual în care este construită naraţiunea: rechiziţiile, exproprierile, birocraţiile, foamea, teroarea, sărăcirea, frica şi frigul care treptat îi copleşesc pe oameni. Cartea se încheie cu o vagă lucire de speranţă, care parcă tot dinspre natură provine. Deşi tradusă în mai multe limbi la vremea sa, cartea lui Osorghin nu s-a bucurat de mare succes, poate că timpul va repara această eroare. Iată deci un exemplu din bogăţia literară a perioadei şi a societăţii expatriate.
Ar urma apoi expatriaţii „interni”, dizidenţi, oameni care au ales rezistenţa prin cultură. Mulţi dintre ei au ajuns să se bucure de faimă. Aşa ar fi Boris Pasternak: premiu Nobel, da, însă eu găsesc poeziile sale mai bune decît celebrul roman. Aşa ar fi Varlam Shalamov, cu inflexibilele, severele sale povestiri din Kolyma. Aşa ar fi Viaţă şi destin al lui Vasili Grossman, frescă amplă, de mare nobleţe, a Rusiei în anii războiului. Aşa ar fi mai ales Soljenitsyn, cu opera sa atît de complexă: teoretică, istorică, literară (evident, scrisă parţial în străinătate). Din generaţia mai tînără ar fi poetul Iosif Brodsky (premiu Nobel şi el; l-am auzit odată recitind şi am fost profund emoţionat) şi prozatorul Vasili Axionov, cu totul excelent (atît prin Insula Crimeea cît şi prin Generaţii de iarnă sau Saga Moscovei). Mai sînt şi destui alţii, dar să nu ne întindem prea mult.
Mă supără că se neagă integral literatura „sovietică”, adică cea a oamenilor care s-au bucurat de acceptarea binevoitoare a oficialităţilor bolşevice. În realitate foarte mulţi dintre aceşti „oficiali” au compus şi ei măcar o singură operă vrednică de atenţie. Isaak Babel, Fadeyev cu Înfrîngere, Kaţaev cu O pînză-n depărtare, Kaverin cu Doi căpitani, Alexei Tolstoi cu (cel puţin) Petru I. Eu însă l-aş sublinia mai ales pe azi uitatul Leonid Leonov cu Pădurea rusă, roman stufos, sofisticat, cu note ecologice, dar şi nostalgice (am încercat şi alte cărţi ale sale, dar nu le-am prea gustat). Sînt apoi satiricii Zoscenko şi Ilf şi Petrov, care se citeau cam pe furiş şi în România tinereţilor mele. Unele scrieri pentru copii de Arkadi Gaidar şi Kornei Ciukovski erau agreabile. La urma urmelor pînă şi din Maxim Gorki, autor care mie personal nu mi-e de fel simpatic, se pot găsi probabil unele lucrări mai merituoase, în limitele naturalismului.
Îmi vine să spun apoi că această categorie e precedată şi încheiată de două remarcabile figuri. Cel dintîi ar fi „primul dizident sovietic”, Zamiatin, pionier al distopismului; cartea sa Noi a fost trunchiul din care s-au desprins ceva mai tîrziu marile distopii apusene: Orwell, Huxley, Ray Bradbury, dar şi cel puţin una din operele lui Nabokov (mai puţin cunoscută); expatrierea lui s-a înfăptuit ca urmare a unei petiţii adresate lui Stalin însuşi. Şirul de care vorbeam se închide, s-ar putea spune, cu pururi nemulţumitul Alexander Zinoviev, de fapt un eseist, care în prima jumătate a vieţii înfierează inegalabil sistemul bolşevic (veziHomo sovieticus şi un număr de altele), dar care după 1990 înfierează tot atît de aspru lumea occidentală şi devine un naţional-patriot: apărător al lui Slobodan Miloşevici.
Nu e de mirare că întîlnim şi figuri „redescoperite”. Se vorbeşte mult despre Andrei Platonov azi (murise în 1951) sau Anatoli Ribakov. S-au impus siberianul Valentin Rasputin, vîrf al unui întreg grup de „autori rurali”, Limonov, care a făcut şi politică, Tatiana Tolstaya, o polemistă acerbă, capabilă să scrie satiră distopică; în româneşte am citit cu adevărate delicii două romane de Evghenii Vodolazkin (unul plasat în Evul Mediu), de admirabilă calitate.
Fără să intrăm în amănunte, să spunem că şi în materie de gîndire (filozofică, religioasă, literar-critică) secolul 20 rus a fost fertil. Ne amintim că secolul 19 cunoscuse o considerabilă abundenţă şi agitaţie filozofică, că pămîntul rusesc fusese bogat în figuri de sfinţi, ca şi în inovatori ai ştiinţelor sociale şi umanistice. Ei bine, normal ne puteam aştepta ca secolul 20, cu presiunile sale ideologice, să sterilizeze în bună parte astfel de activităţi, să le sufoce în clişee şi formulări fixe, obligatorii. Nu a fost chiar aşa.
Pitirim Sorokin (fost „SR” şi el) a devenit în America unul din părinţii sociologiei. Formalismul rus (în deosebi OPOIAZ de la St. Petersburg) a reuşit ca vreme de aproape 10 ani să aducă o autentică cotitură în teoria literară mondială. E adevărat că dintre corifeii de acolo Sklovski şi Tinianov s-au văzut nevoiţi să se refugieze în compunerea de romane istorice (nu prea rele), dar Roman Jakobson, întîi la Praga, apoi în Suedia, în fine în America fost un ambasador decisiv al structuralismului timpuriu, după cum şi Vladimir Propp a influenţat în profunzime structuralismul tîrziu, cel francez. Încă mai însemnat probabil a fost Iuri Lotman, adevărat filozof al culturii. În fine deasupra tuturor acestora l-aş plasa pe Mihail Bahtin, teoretician de maximă complexitate, căci nu degeaba s-au luptat pentru apartenenţa lui atît deconstrucţioniştii, cît şi şcolile sociologice, structuraliste, teologice şi altele încă.
Filozof de mare calibru, deşi prea puţin cunoscut în afara teritoriului rus a fost Alex Losev, continuator al lui Schelling, pornind de la estetic şi mergînd spre metafizic.
În afara Rusiei (dar nu cu totul şi nu mereu) a fost marea şcoală de teologie ortodoxă, născută şi concentrată la Paris, dar extinsă prin Schmemann şi Meyendorff şi în America). Figuri de altitudine cum ar fi S. Bulgakov, V. Lossky, P. Evdokimov, Skobtsova şi încă cel puţin o duzină au împrospătat şi reînnoit gîndirea ortodoxă rusă. În fine Berdyaev şi Shestov au fost mari gînditori, cu ecou european (inclusiv în România), care au îmbinat începuturile existenţialismului cu analiza religioasă. Să nu îl uit pe Pavel Florensky, fizician şi teolog totodată (poreclit de cineva „un Pascal al Ortodoxiei”) executat în 1937. Ar mai fi de spus ca Alexandr Dughin, un contemporan, este pe nedrept minimalizat: omul este de o erudiţie impresionantă, ingenios (deşi prea fantezist şi agitat) şi mult mai puţin „sulfuros” politic decît este apreciat uneori.
Îmi dau seama prea bine că articolaşul meu nu face decît să inventarieze aici nume; dar nici nu am încercat să fac mai mult. Am vrut pur şi simplu să apăs pe nişte clape şi butoane care, împreună, să sugereze o realitate, după mine, incontestabilă. Şi anume că în secolul 20 literatura şi gîndirea rusă au izbutit să se afirme spectaculos şi neaşteptat, în condiţiile cele mai vitrege cu putinţă, că au izbutit să compună o simfonie a valorilor durabilă şi influentă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu