Cum arăta o astfel de reşedinţă acum 500 de ani sau chiar pe la 1800, nu ştim decât din povestiri....
Casa boierului, spune Ion Ghica, nu seamănă deloc cu confortabilele noastre locuinţe moderne; totuşi, corpul principal, locuinţa stăpânului, era construit astfel încât să fie caldă iarna şi răcoroasă vara, cu acoperişul în pantă foarte abruptă pentru scurgerea ploilor şi a zăpezilor.
Casa boierului era construită ca o cetate; zidurile aveau o grosime de patru până la şase cărămizi. Avea încăperi multe foarte spaţioase, pivniţe adânci şi boltite, demisol, odăi la primul etaj şi un pod imens.
Pardoseala odăilor era făcută din cărămizi. Acoperişul era din şindrilă.
„Corpul principal, adăuga Ion Ghica[1], era compus dintr-o sală mare care mergea dintr-un capăt în celălalt al casei şi care avea de-o parte şi de alta camere, cu coridoare în cruce care permiteau comunicarea cu celelalte părţi ale construcţiei.
Tavanele erau din stejar; acoperişul ieşea în lateral cu un metru pentru a putea ţine vara umbră şi pentru a proteja casa de ploaie în timpul toamnei şi al primăverii şi s-o apere de viscol şi ninsoare iarna.
Curtea era împrejmuită de ziduri ce aveau o singură intrare mare boltită închisă cu porţi duble din stejar cu întărituri de fier, deasupra căreia se afla un observator unde stătea de strajă zi şi noapte un arnăut bine înarmat; sub boltă se găsea o încăpere pentru strajă în timpul iernii. O galerie deschisă ducea la paraclis, căci orice mare casă boierească avea un paraclis, fie în curte fie în edificiul de locuit.“
Ion Ghica ne descria casa lui Dudescu. Descrierea sa este de neegalat. Deşi această casă datează din secolul al XVII-lea, ne permitem să redăm întreaga descriere, deoarece aceasta arată întocmai ceea ce era în acele vremuri deja apuse o casă boierească.
O casă boierească era o adevărată fortăreaţă, un Stat în Stat; nici poliţia, nici justiţia domnească nu cutezau să treacă pragul unui Ban sau unui vornic, cu toate că o asemenea imunitate nu era scrisă nicăieri. La nevoie boierul putea să-şi închidă porţile cetăţii şi să reziste luni întregi împreună cu familia şi slugile şi cu oamenii casei, în jur de optzeci, o sută de persoane fără să aibă nevoie în vreo privinţă de oameni din afară. Cămările erau pline de provizii, de coloniale, conserve. În cartierul ţiganilor existau ţigani, croitori, cizmari etc. În cazuri extreme, boierul se putea apăra cu oamenii săi, împotriva puterii domneşti, când aceasta nu era sprijinită de un ordin venit de la Constantinopol.
Partea casei care dădea înspre scara mare avea patru camere la dreapta şi la stânga anticamerei, împodobite toate cu covoare şi perdele ţesute şi brodate în casă, cu divane pline cu perne de-a lungul pereţilor şi două sau trei odăi mai mici pentru grămătic, cafegiu, ciubucciu[2] şi valet.
Cealaltă parte a casei unde se găseau cămările şi care dădea spre scările care coborau în grădină era destinată nevestei boierului şi fiicelor lui, cât şi tinerelor fete ale casei, cinci, şase croitorese crescute acolo, fete de mici funcţionari sau de mici boieri.
Fiii boierului locuiau la demisol cu profesorul de greacă, aproape de odaia preotului şi a dascălilor, lângă sufragerie şi slugile de încredere, de intendent şi de pivnicer.
În fundul curţii se găseau grajdurile, care cuprindeau douăzeci, treizeci de cai, adăposturi pentru zece-cincisprezece trăsuri, căruţe, şarete, poştalioane; colţ cu odăile rezervate vizitiilor şi rândaşilor erau o serie de încăperi unde se retrăgeau grămăticul Iordache, vătaful Dinu, polcovnicul Ioniţă, şătrarul Grigore, logofătul Ştefanache etc., atunci când îşi terminau serviciul. Aceşti funcţionari particulari ai boierului în momentul când el era numit în vreo înaltă funcţie intrau şi ei imediat în administraţie în urma lui pentru ca de îndată ce-şi părăsea boierul postul să revină în slujba lui personală. Din tată în fiu li se spunea «ciocoi».
În spatele odăilor logofeţilor erau, brutăria, grătarul şi grădina în care deşi nu creşteau nici catalpe, nici begonii, nici fucsii[3] se găseau din abundenţă cireşe pietroase, caise mari cât pumnul, piersici roşii, struguri muscat şi chasselas, mere şi pere. O potecă ducea din grădină la cartierul ţiganilor, curte în care se aflau câteva odăi în care locuiau şapte-opt familii de ţigani: potcovari, fierari, croitori, spălătorese etc.
Pentru atâta popor bucătăria trebuia să fie ceva grandios, era într-adevăr o piesă de arhitectură.
Într-un colţ al curţii se afla un cuptor în alt colţ un obelisc, şi care se lărgea spre vârf, ca o pâlnie întoarsă deasupra unei bolţi care acoperea întreaga construcţie; în mijloc sub gura cuptorului se afla vatra unde ardeau copaci întregi aşa cum erau aduşi din pădure. La asemenea foc se putea frige un bou. Peste tot în jur erau mese şi alte vetre mai mici.
În afară de bucătarul-şef şi vreo şapte-opt ajutoare care găteau pentru clasa care le era rezervată; masa şi mâncarea boierului erau separate de cele ale femeilor casei şi ale logofeţilor şi slugilor.
Fiii boierului, coconaşii, dacă intraseră deja la curtea domnească, aveau fiecare servitor, vizitiu, cal de paradă şi trăsură proprii. Fiicele boierului aveau fiecare servitoarea ei, croitoreasa şi două-trei ţigănci care le ajutau să brodeze sau să crească viermii de mătase.
Logofeţii aveau câte un ţigan care-i îmbrăca, le aducea apă de spălat, le mătura odaia şi le făcea focul.
Dincolo de zidurile curţii, erau livezile şi viile boierului.
Nevoile boierului în secolul al XVII-lea erau în fond dintre cele mai restrânse. Mobilierul era excesiv de sumar. Pâinea era frământată şi coaptă în casă, vinul era făcut din via lui, legumele şi fructele proveneau din livezile lui, pânza de care avea nevoie pentru el şi pentru ai lui, voalurile de mătase cu care se găteau soţia şi fiicele, covoarele care-i împodobeau locuinţa erau toate ţesute în casă. Avea la curtea lui tâmplari, şelari, potcovari, zidari, vizitii, surugii.
Ce altceva îi mai lipsea? Postav, mătăsuri, catifea, ceaprăzărie, blănuri, coloniale, câteva covoare orientale, bijuterii, blazoane. În Bucureşti veneau saşi din Sibiu şi din Braşov, armeni, turci, greci ca să-i aducă toate acestea.
Timpurile s-au mai schimbat, s-au mai aşezat iar ritmul generaţiilor a căpătat o altă dimensiune şi alte orizonturi de aşteptare, cel puţin începând cu domnia principelui Carol I.
De această dată, casa de la ţară, devenită o adevărată modă, devine pe de o parte un prilej de afişare sezonieră a luxului, manierelor şi a turnurii de epocă, iar pentru unii, mai puţini la număr, ocazie de relaxare şi retragere faţă de progresul zgomotos al timpurilor în permanentă schimbare. Astfel s-a retras de pildă Cezar Petrescu la Buşteni, într-o reşedinţă cumpărată prin puterea scrisului iar astăzi este muzeul memorial al renumitului scriitor.
Dar acestei mode expansive, de a avea o reşedinţă extra muros, i-a căzut victimă astăzi celebra Vale a Prahovei. Satele de odinioară, răsfirate şi foarte puţin populate ale Predealului, Buşteniului şi mai ales Sinaia (odinioară doar mănăstire cu chilii de călugări în mijlocul unei păduri dese) au fost „legate” de primul „bulevard” de reprezenatre a tipului de locuire la ţară, gândit de orăşeni. Majoritatea caselor de vacanţă din această zonă au fost ridicate în vremea regimului monarhic.
S-a petrecut şi fenomenul invers. Mulţi provinciali sau proprietari de moşii au ridicat case de vacanţă în Bucureşti sau la marginea altor oraşe.
Casa de la ţară „dispare” după 1947, considerată de comunişti obicei moşieresc sortit pieririi deşi toţi privilegiaţii noului regim nu s-au sfiit să se folosească de această „modă” „învechită” preluând de-a gata casele altora, atunci când nu intrau în gospodăria de partid.
Adrian Majuru
[1] Convorbiri economice, Bucureşti.
[2]
Grămăticul era secretarul boierului, cafegiul cel care-i pregătea
cafeaua turcească iar ciubucciul cel care pregătea „ciubucul“
(narghileaua).
[3] Fuchsia era o plantă de ornament cu florile roşii sau trandafirii atârnând în formă de clopoţei (apaud Lazăr Şăineanu, n.red.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu