Interviu cu ANDREI SERBAN, Observatorul Cultural, 13 iunie

Interviu cu Andrei SERBAN, de Ovidiu SIMONCA
„I-am spus doamnei ministru: vreau sa fie bombardata cladirea Teatrului National si sa lucrez pe ruinele ei"

Invitat de Asociatia ECUMEST, Andrei Serban a avut o intilnire cu studentii de la UNATC Bucuresti si face, in perioada 8-18 iunie, un master class la Teatrul din Cluj. La Colegiul Noua Europa, timp de trei zile, Andrei Serban a citit fragmente din memoriile sale, un volum ce va aparea spre sfirsitul anului la Editura Polirom.

Prezenta in Romania coincide cu alegerea lui Ion Caramitru ca director al Teatrului National din Bucuresti, teatru pe care Andrei Serban l-a condus in perioada 1990-1993. Interviul acordat revistei Observator cultural porneste de la legatura lui Andrei Serban cu TNB, o rana deschisa si purulenta.

Andrei Serban se afla in Romania dupa trei montari exceptionale, facute in mai putin de sase luni, la Staatsoper din Viena, la Metropolitan Opera din New York si la Chicago Opera Theater.


Domnule Andrei Serban, e adevarat ca actualul ministru al Culturii, Mona Musca, v-a propus sa preluati Teatrul National Bucuresti?
Dinsa mi-a dat un telefon la New York, imediat dupa ce a fost numita in functie, imediat dupa ce Sararu si-a dat demisia, ca sa-mi propuna sa vin director la National. Atunci, in ianuarie, ea nu stia exact care sint legile. Cind mi-a propus sa revin la National, am pus doua conditii. Aberante.

I-am spus doamnei ministru: vreau ca aceasta cladire, fara spirit, construita pe gustul lui Ceausescu, sa fie bombardata si vreau sa lucrez ori pe ruinele ei, ori sa se refaca Teatrul National vechi si sa se reinstaureze acel spirit. Si i-am mai spus ca vreau sa lucrez cu un alt colectiv.

Un alt colectiv cu totul?
Cu totul. Sa fie Noul Teatru National. Sa pot alege pe cine vreau in trupa, sa am o mina complet libera de a reface de la zero. Mona Musca mi-a spus, foarte politicoasa: bine, am inteles, lasati-ma sa studiez problema cu echipa mea. A revenit dupa citeva zile cu un telefon si mi-a spus ca acest lucru, conditiile pe care le-am pus, vor fi foarte dificil, de fapt imposibil de indeplinit.

Si ca sint anumite legi care trebuie respectate. Si sa ma gindesc daca accept sa ma prezint la concurs. Evident, era un lucru care nu ma interesa citusi de putin. Pentru ca este aberant un concurs pentru acest post, mai ales ca am aratat ce pot, pentru trei ani de zile, la Teatrul National.


- Caramitru mi-a propus sa montez cind vreau si cu cine vreau

Doamna Musca invoca legea: orice post se ocupa prin concurs.

Doamna Musca invoca legea... Am intilnit-o acum cind am venit in Bucuresti, am avut o seara extraordinar de simpatica, de inspiranta, am avut o mare admiratie pentru dinsa si ca femeie, si ca intelect. in acea seara, am incercat sa glumesc pe aceasta tema, a respectarii legii, de care dinsa se tine cu dintii foarte mult. E un lucru pe care nu-l inteleg. E o lege facuta de PSD.

Dinsa respecta legile PSD-ului? E de neconceput. Legile se refac, se pot face derogari, exista un fel de „dans" continuu in jurul legii, pe care politicienii il joaca mai bine decit oricine. Sint mirat ca un om atit de inteligent si de imaginativ cum este Mona Musca se tine de aceasta teorie a respectarii legii. in fine...

Sint foarte bucuros ca alegerea lui Caramitru a fost facuta astfel si sint convins ca dintre toti el este cel mai capabil sa schimbe ceva, daca se poate schimba ceva in contextul actual al acestei institutii, care, pentru mine, este o institutie moarta.

Daca n-ar fi fost concurs si doamna Musca ar fi gasit o cale sa va numeasca director al TNB, ati fi acceptat?
Daca ar fi gasit o varianta sa bombardeze cladirea si sa-mi dea un Teatru National Nou, da, as fi acceptat.

Ion Caramitru, intr-un interviu pentru Observator cultural, ne-a spus ca doreste sa montati pe scena Teatrului National si ca aveti usile larg deschise. Acceptati invitatia lui Caramitru?
Am vorbit cu el. El mi-a propus sa montez cind vreau si cu cine vreau. Mi-a propus si altceva: sa incep un centru experimental in cadrul Teatrului National. I-am spus ca in fiecare vara as putea sa vin in Romania sa lucrez, pentru ca in lunile de vara nu am obligatiile mele didactice fata de Columbia University.

Iar contractele mele internationale sint, de obicei, in timpul iernii sau al primaverii. Vara sint mult mai liber. As putea, in urmatorii trei ani, sa ma angajez si sa vin sa lucrez vara in Romania, sa fac un centru de cercetare cu tinerii actori, cu tinerii regizori, un fel de scoala, care nu exista in Romania. O scoala de o cu totul alta directie si cu un alt spirit.

Am avut o intilnire extraordinara la Institutul de Teatru, saptamina trecuta, a fost o placere imensa sa ma intilnesc cu studentii din toate sectiile. Asta as vrea sa fac cel mai mult: sa lucrez cu tinerii.

E batuta palma pentru acest centru experimental?
Nu-i batuta palma. Ca sa ajungem acolo trebuie ca ministerul sa gaseasca modalitatea de a infiinta acest centru. Nu stiu daca se va putea trece peste birocratia infinita care inca exista. Dar e adevarat ca un asemenea centru m-ar interesa.

Dar un spectacol e posibil sa faceti la TNB?
E posibil. E un fel de coincidenta fericita. Din ianuarie 2006, in semestrul doi al Universitatii Columbia, am un an sabatic. Am pauza, am cinci luni de zile in care pot sa plec si sa fac altceva. Sint liber si nu am, deocamdata, nici un contract semnat. Si asta ar fi o sansa buna.

Dar atit de des si atit de mult mi s-au propus lucruri in Romania ca sa vin sa lucrez, si de fiecare data am spus da, vin, si apoi nici un contract nu a fost semnat. Pina nu vad ca am un contract in fata nu pot sa spun ca voi veni.


- Am lucrat trei ani de zile pentru o suta de dolari

Ati discutat vreun spectacol anume?
Caramitru mi-a spus ai carte blanche. Pot sa fac ce vreau. Asta m-a bucurat. Problema mea este unde voi lucra. Foarte greu voi reintra in acea cladire, am o fobie, cred ca am facut o obsesie maladiva cu aceasta cladire si cu acest colectiv. E foarte greu sa ma duc in acest teatru si sa ma simt bine. As prefera sa gasim un cort undeva afara, nu stiu unde, la Sosea, la verdeata.

Dar mai intii vreau sa vad daca conditiile financiare pe care le-au cerut, care sint, la nivel de Romania, mult peste ceea ce se obisnuieste aici, sint acceptate. Astea sint conditiile mele peste tot in lume si am facut destule cadouri Romaniei, nu mai trebuie sa fac inca o data. Am lucrat pentru trei ani de zile pentru o suta de dolari, ca director al Teatrului National. Cred ca e suficient.

O suta de dolari si nimic in plus?
Nu.

Nici pentru Trilogia antica n-a fost nimic in plus?
Nu. Si biletele de avion mi le-am platit singur ca sa vin in Romania de fiecare data.

Cum asa? Imposibil.
Asa a fost. Mi s-a imputat toata benzina masinii teatrului pe care o conduceam ca sa ma duc pina la Buftea, unde locuiam. Mi s-au imputat si notele telefonice, faxurile pe care le trimiteam din America.

Le-ati platit?
Nu.

E adevarat ca fostul director Dinu Sararu v-a propus sa montati Apus de soare?
Da. Nu mi-a spus-o direct. Din lasitate nu m-a chemat dinsul direct. A pus pe un fin al lui, un actor al Teatrului National, sa ma sune si sa-mi spuna sa montez acest spectacol. Si mi-a mai spus ca in rolul principal va fi Costel Constantin. Am raspuns: dar domnitorul era scund, Costel Constantin este inalt.

Mi s-a raspuns: ne-am gindit si la asta, il vom tine pe Costel foarte mult asezat pe scaun.

Mi se pare o nerusinare din partea fostului director sa va faca o asemenea propunere. Inclusiv distributia era fixata. Care mai era rolul lui Andrei Serban?
Poate ca as fi gasit costumele si recuzita. In loc sa vina din Dubai, poate veneau din New York. Bugetul pentru Trilogie a fost un sfert din bugetul la Apus de soare.


- Chiar sa spun ca patriotismul innobileaza?

Ati spus intr-un interviu ca detestati patriotismul. Adica?
Poate ca fraza nu e bine formulata. Dar ideea ca trebuie sa ne mindrim cu faptul ca sintem nascuti intr-un anumit loc si sa ne batem in piept cu asta gasesc ca a provocat in istorie lucruri destul de tragice. A provocat razboaie, a provocat diferente. E ceva foarte provincial in asta.

Pentru mine, care am trait atit de mult in lume, peste tot, cred ca este mult mai intelept sa ma intreb de ce am fost nascut pe aceasta planeta, de ce sint aici.

Sigur ca trebuie sa am un respect si o reverenta pentru faptul ca sint nascut in aceasta tara, dar chiar sa spun ca patriotismul innobileaza? Ce innobileaza? Patriotismul creeaza diferente, de fapt: ca ai nostri nu e nimeni, noi sintem cei mai...

Sinteti foarte prezent in Romania, dar nu in teatre, mai degraba la intilniri de lucru cu tinerii!
E ciudat. Andrei Plesu a spus, si m-a emotionat foarte tare, ca imi admira incapatinarea de a reveni in Romania. in comunism, nu mi s-a dat voie. Am vrut de foarte multe ori, dar mi s-a spus: odata plecat, nu mai poti sa vii sa lucrezi. Dupa comunism, am vazut, la National, ca florile care mi se puneau la intrare miroseau foarte frumos.

Dar, dupa trei ani de zile petrecuti la National, mai mult mirosea rahatul care s-a pus in pamint ca floarea sa creasca. La National am avut o deziluzie foarte puternica. Revenind in Romania in 1995 ca sa fac spectacolul Oedip, care a fost primit foarte, foarte prost de presa romana si total neinteles, iar am avut o deziluzie.

Si mai sint si toate promisiunile de a mi se oferi spectacole care esueaza de fiecare data – nici o promisiune nu s-a concretizat pina acum. Eu spun: bine, hai sa facem un contract.

Si nimeni nu-l face pe motivul ca sint prea scump. E adevarat ca sint foarte scump, dar chiar nu-mi inchipui, cu toate sponsorizarile de care sintem capabili, sa nu se gaseasca bani ca sa pot fi adus. in ciuda acestor fapte, revin mereu. Simt undeva in subconstient nevoia de a reveni, altfel as fi masochist. Foarte des am impresia ca mesajul este: nu vrem, domnule, nu te vrem.

Si nu pot sa cred ca asta este, in profunzime, tot adevarul. Anual fac aceste ateliere cu tineri, unii dintre ei nu mi-au vazut nici un spectacol pentru ca abia se nasteau, iar am un impuls extraordinar si o dorinta de a reveni pentru ca am impresia ca undeva se poate face ceva.

Va scrieti memoriile. La NEC ati citit fragmente. E experienta acumulata in 40 de ani de teatru.
30.

Nu sint 40 de ani de teatru? Omul cel bun din Siciuan, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, n-a fost in 1967?
Sint 40 de ani, uh, vesti proaste. Vor fi 40 de ani. E fantastic!

N-a fost acesta primul spectacol al dvs. pe o scena profesionista?
Da, sint 38 de ani. Iar inainte am facut spectacole studentesti.

V-am surprins cu acest calcul, dar sint 40 de ani.
Da, fantastic.

De ce va scrieti memoriile in romaneste?
Am avut nevoia sa o fac pentru ca astfel incerc sa-mi clarific drumul parcurs. in teatru, cel putin, lucram foarte mult din intuitie. Este arma noastra. Foarte rar avem timpul in teatru sa ne oprim si sa avem o reflectie asupra a ceea ce am facut.

Desi nu sint un scriitor, desi sint un diletant in scris, scriind am impresia ca inteleg si-mi clarific mie insumi foarte multe lucruri pe care atunci nici nu stiam de ce le fac. Si gasesc o coeziune intre un eveniment si un altul, care atunci mi se parea complet un accident. Deci nu-i un accident.

Si de ce in romaneste?
Scriu si inca gindesc in romaneste, chiar daca vorbesc engleza sau franceza curent. Si scriu pentru publicul romanesc, pentru cei care au fost partasi la inceputurile mele si care au o perioada foarte lunga, de 25-30 de ani, in care nu stiu ce am facut. Cred ca este interesant, pentru generatia foarte tinara, sa stie drumul pe care l-am parcurs.

Sint unii atit de tineri, care erau copii cind am facut Trilogia in 1990. Sper sa-i ajute si pe ei, in drumul lor, sa vada un exemplu al altuia care poate a cautat intr-o anumita directie care ii intereseaza si pe ei.

Veti da si o versiune in limba engleza sau franceza?
Daca va fi un interes, sigur ca da. Voi scrie foarte mult despre anii formarii mele in Romania, despre revenirea la Teatrul National, despre experienta cu Oedip la Opera Romana. Iar mai mult de jumatate din carte va fi dedicata carierei mele in America si in Europa si, din cind in cind, amanuntelor private. Este mai mult o biografie profesionala decit o biografie privata.

Primavara aceasta ati avut trei montari: Werther la Staatsoper din Viena, Faust la Metropolitan Opera din New York si Visul unei nopti de vara, la Chicago Opera Theater. Rezistati?
A fost cam mult, e adevarat. Eu trebuie sa am timp inainte sa prepar bine lucrarile. in special la opera trebuie sa cunosti foarte bine muzica, pentru ca repetitiile sint atit de scurte, e atit de putin timp din cauza cintaretilor care au contracte internationale mirobolante peste tot in lume si nu pot sa stea mai mult de trei-patru saptamini sa repete o opera.

Ei sint foarte pregatiti cind vin la repetitie, stiu foarte bine repertoriul lor si daca simt ca regizorul nu este la fel de pregatit, isi pierd increderea. Trebuie sa stiu foarte bine muzica si trebuie sa stiu foarte bine ce vreau sa fac. Daca am acest timp de pregatire imi este mai usor sa lucrez foarte iute.

Am avut ocazia sa am niste cintareti, desi foarte celebri, extrem de deschisi, interesati spre teatru, au mers foarte bine cu ce vroiam sa le spun si au fost foarte interesati sa faca altceva. Le-a placut, i-a inspirat si au facut-o cu foarte mare incredere.

Iar la Chicago am avut sansa unei distributii foarte tinere, unii dintre ei erau prima oara pe scena, si a fost extraordinar de placut pentru ca am putut sa fac lucruri foarte, foarte riscante, foarte, foarte aventuroase si destul de avangardiste. Daca aceste lucruri ar fi fost facute la Metropolitan Opera, ar fi creat o revolutie, pentru ca publicul este foarte conservator.

In New York Times ati fost criticat pentru spectacolul de la Metropolitan Opera din New York, iar in Wall Street Journal ati fost laudat, scriindu-se ca „Andrei Serban ne-a uimit prin finetea detaliului, simfonia luminilor, a decorurilor si a costumelor". De ce ati fost criticat in New York Times?
Se asteptau la o montare mult mai traditionala a lui Faust. La Metropolitan Opera, alocatiile de buget sint date de surse private, de milionari, de oameni extrem de bogati. Dind banii, ei impun un anumit gust al spectacolelor. Si gustul lor este extrem de invechit, de burghez, al unei opere asa cum se facea acum 50 de ani. Si daca ei asta vor, asta trebuie facut.

Conducerea Operei Metropolitan mi-a cerut pentru Faust sa predau un spectacol traditional. Le-am spus de la inceput: cred ca va inselati, trebuia sa luati un alt regizor, stiti ca nu pot sa fac lucruri traditionale, dar imi voi da silinta, ca un fel de pariu cu mine insumi, sa fiu cit de traditional pot.


- O stare extrem de constipata, un fel de cenzura subtila

Si tot s-a creat scandal. Ce a deranjat?
A deranjat faptul ca Diavolul isi schimba costumul cu fiecare aparitie. Diavolul era un fel de cameleon. Iar in scena bisericii, in care Diavolul o tortureaza pe Margareta, care este insarcinata, Diavolul ii spune: vei muri, iti va muri copilul. Sint, in spectacol, imagini foarte puternice, care ies din Bosch.

in scena bisericii, Diavolul incepe prin a fi imbracat intr-o sutana de calugar si are in mina un copil, ca si cum ar fi Sfintul Antonio. Iar cind Margareta merge si se roaga la Diavol crezind ca este Sfintul Antonio, Diavolul ii da Margaretei acea papusa-copil. Vin alte spirite de Diavol care ii iau papusa si o pun intr-un cosciug.

Iar Diavolul se dezbraca de sutana si dedesubt are un fel de costum, o piele de reptila, de culoarea pielii omului. Are o coada de Belzebut si pare ca si cum ar fi gol. Asta a socat. Jumatate din cronica din New York Times a fost despre acest costum. Puritanismul american, in timpul lui Bush, a devenit atit de rigid, in ideea puritatii bisericesti... intr-un fel de stereotipie, de cliseu de neinteles.

Sa fie neaparat rezultatul guvernarii lui Bush?
Nu neaparat, fac o speculatie. Dar, indirect, se simte acest spirit in America, al unei atitudini de dreapta, care se simte si in arta. Este o stare extrem de constipata, un fel de cenzura subtila incepe sa se instaureze si in arta. Culmea este ca eu, plecat din Romania sa scap de cenzura comunista, am gasit ca in Metropolitan Opera este o cenzura.

Daca ar fi fost dupa gustul meu, as fi facut lucruri mult mai aventuroase. M-am retinut foarte mult, iar anumite imagini mi-au fost taiate.


- Ma inspira teatrul de traditie foarte veche

Avantajul este ca nu e peste tot asa, in America, asemenea puritanism. Aminteati de Visul unei nopti de vara, la Chicago, unde ati lucrat mult mai liber, mai putin constrins.
Visul…, a fost o piesa pe care niciodata n-am vrut sa o pun in scena pentru ca am vazut spectacolul absolut, definitiv, al lui Peter Brook, in anii ’60-’70, de la Royal Shakespeare Company, despre care criticii englezi au spus ca este la fel de bun, poate chiar mai bun decit piesa lui Shakespeare. N-am vrut sa fac piesa.

Am facut opera lui Benjamin Britten, care respecta integral textul lui Shakespeare. Muzica este mai intunecoasa, mai tragica prin mesaj. Acum as vrea sa montez piesa, poate ca undeva in Romania voi gasi aceasta posibilitate.

La NEC, in discutiile cu publicul, dupa ce ati citit din cartea de memorii, ati facut citeva afirmatii. Ati spus: „detest postmodernismul", „pentru mine muzica se opreste la secolul al XVIII-lea", „pictura abstracta nu-mi place". Nu e contradictie cu tot teatrul pe care il faceti? Nu sinteti un avangardist, sinteti un traditional?
Aici e paradoxul. Cred profund ca nu este o alta cale decit aceea a defrisarii, de a gasi o poteca noua. Altfel, de ce sa lucram? Sint impotriva oricarei traditii in munca directa in teatru.

Sint agitat din fire, am un temperament nelinistit si asta in viata nu ma ajuta, ar trebui sa fiu mai linistit, dar in teatru ma ajuta, pentru ca ramin tot timpul in fata intrebarii: de ce? Cu ce scop? Cu care intentie? incerc intotdeauna sa gasesc ceva nou care sa corespunda intrebarilor. Cum gasesc ceva, vine o alta intrebare.

in final, cel mai mult conteaza starea de intrebare continua, de neliniste, de cautare.

Orice raspuns nu aduce decit moarte. Daca un raspuns te multumeste, te inchizi. Ca sa ramin deschis, trebuie sa ma intreb la ce serveste teatrul, care ii sint formele care trebuie sa i se schimbe tot timpul, cum ar trebui sa fie teatrul ca sa mearga in pas cu viata si sa nu ramina in urma vietii. Dimpotriva, sa devanseze viata. E uluitor de greu ce vreau.

Spunind asta ma gindesc tot timpul care a fost insemnatatea teatrului la origine, atunci cind a fost inventat, ma gindesc la misterele din Eleusis, unde era un cerc complet inchis, in care Eschil, unul dintre membrii secreti ai acestui club, a fost primul care a tradat. El era preot, iesind afara a inceput sa scrie piese, care s-au jucat cu public in afara cladirii manastirii.

A fost excomunicat din grupul religios. Acest cerc spiritual al actiunii de la Eleusis, al dansurilor si al incantatiilor mistice, care nu aveau spectatori, erau facute din nevoia de a atinge o relatie cosmica. Trebuia ca mesajul lor sa fie primit sus si de sus sa coboare o energie care sa ne ajute sa traim la nivelul potentialului de care sintem capabili.

Pentru mine, acest rol misterios, adinc, al teatrului este cel care ma inspira cel mai mult. De la Eschil incoace teatrul a trecut prin foarte multe faze, am impresia ca teatrul a disparut pentru o mie de ani. Dupa decadenta romana, pentru o mie de ani, pina la misterele medievale si religioase, a disparut complet teatrul.

Pentru o mie de ani, cuvintul teatru nu a existat, nu avem nici o urma despre ce s-a intimplat in teatru. Si a reaparut in misterele medievale, tot in biserica, pentru ca ideile biblice sa fie mai accesibile publicului obisnuit, sa fie intelese prin experienta directa a teatrului. Iar de acolo, cine apare: Shakespeare. Din senin apare Shakespeare.

Aceste idei ma inspira mult mai mult decit orice postmodernism, orice moft post-brechtian. Caut ideea unei legaturi spirituale cu energii care exista dincolo de noi si cu o alta viata care este dincolo de noi, nu cu viata aceasta a violentei, a banalului, a cosmarului, a fricii pe care le traim, a apocalipsului pe care il vedem. Cred ca adevarul complet este altundeva.

Adevarul complet ne da speranta, o inteligenta superioara si o sensibilitate superioara a faptului ca sintem in viata. Acest teatru de traditie foarte veche ma inspira.

Cum vreti sa iasa spectatorul de la spectacolele dvs.?
Nu vreau sa fie innegurat si mai abatut decit a venit. Trebuie sa plece cu o speranta, sa se purifice. Trebuie sa plece acasa cu ideea de bine, ca binele poate sa triumfe.

Acesta este, acum, la 62 de ani, motto-ul creatiei lui Andrei Serban?
Da. Binele poate sa existe si caut sa-l arat in spectacolele mele. Trebuie sa avem linistea sa fim complet prezenti acolo unde sintem, trebuie sa avem linistea sa fim total concentrati pe ceea ce facem, sa avem linistea si increderea totala in moment. Viata noastra este plina de fragmentari, de obsesii, ne gindim tot timpul la altceva, nu vrem sa fim unde trebuie sa fim: in noi insine. A fi in mine insumi este exercitiul urmatorilor mei ani de viata.


„Am trait tot timpul in imaginatie pentru a scapa de teroarea comunismului"

Ce va mai amintiti din Romania primilor dvs. ani teatrali, care sint imaginile pregnante?
Erau acesti ani splendizi ai aventurii inconstiente. Ma aruncam in totul fara sa ma gindesc de ce o fac, dintr-o pasiune aproape fizica. Sint anii cei mai frumosi. O bucurie sublima de a trai in inventie, de a trai tot timpul in imaginatie pentru a scapa de teroarea comunismului si de teroarea educatiei pe care am avut-o in anii ’50, anii stalinismului, cei mai crunti.

Cred ca m-am refugiat atit de mult in mine insumi, atit de mult am avut o frica de viata, o frica de a vedea realitatile ingrozitoare, incit singura salvare a fost sa intru in teatru. El a fost salvarea mea, prin refugiul total in imaginatie.

De ce s-a dus Andrei Serban la Institutul de Teatru?
M-am dus pentru ca nu stiam sa fac nimic altceva si cred ca, subconstient, era singura mea salvare. Vedeam cit de cenusie era viata. Iar in teatru totul era culoare. imi creeam in imaginatie o alta lume, mult mai buna decit lumea in care traiam. Multi oameni platesc bani grei ca sa mearga la psihiatru ca sa se curete.

Eu am avut norocul sa ma curat fara sa platesc nici un ban, mergind la Institutul de Teatru. Prin teatru, am fost imediat in contact cu o energie buna. Fara teatru nu stiu ce s-ar fi intimplat cu mine.

intre 1965 si 1970, ati putut lucra tot ce v-a trecut prin cap, a fost purificarea, curatirea de care vorbeati?
Am facut lucruri extrem de diferite. Am facut spectacole cu studentii, cu care am mers in strainatate, la festivaluri studentesti, unde am avut sansa sa primim o ploaie de premii, care mi-a dat, in anii aceia, un statut de copil teribil. Au fost ani de renastere in teatru, o perioada de libertate, ani foarte buni. Intrarea tancurilor in Cehoslovacia in 1968 pe noi ne-a afectat foarte tare.

Omul cel bun din Siciuan a fost complet marcat de evenimentele din Praga. Pentru prima oara mi-a dat impresia ca fac teatru politic si ca teatrul politic poate sa ajute la ceva. Dar mi-am dat seama mai tirziu ca teatrul politic nu ajuta la nimic. E altceva mai important in teatru decit sa facem teatru politic.

Nu sinteti pentru un teatru politic?
Un teatru politic nu poate sa schimbe nimic. Cred ca teatrul trebuie sa atinga un mesaj interior si mult mai adinc despre rostul fiintei umane, despre rostul trecerii noastre pe pamint.

Dar teatrul a fost un refugiu politic in anii ’80, se strecurau mici sopirle.
Acele sopirle n-au schimbat nimic. Ce-au schimbat?

Doua ore se simtea spectatorul bine.
Atit. Am inteles ca nu sintem liberi. A, da, ca si cind nu stiam. La ce a ajutat asta?

Ce s-a schimbat in teatrul dvs. dupa ce ati ramas sa lucrati in Occident?
Dupa ce am lucrat cu Peter Brook, in anul care mi-a schimbat viata, in 1971, n-am mai putut sa fac teatru ca inainte, aruncindu-ma inconstient intr-un fel de aventura sub apa sau prin aer. A trebuit sa fiu cu picioarele pe pamint. Cu picioarele pe pamint si cu capul in sus, intr-un fel de relatie intre pamint si cer.

Dar intre pamint si cer e un fel de tensiune, o contradictie foarte greu de mentinut si de suportat. A trebuit tot timpul sa ma intreb: de ce? De ce fac teatru? Care e responsabilitatea mea in a face teatru? Unde vreau sa ajung? Piesele lui Shakespeare si piesele lui Eschil sint mult mai noi decit acele mici sopirle politice, pentru ca ating esenta omului, rostul vietii.

in teatru, vreau sa lucrez intr-un mod mult mai concentrat, nu cred ca spectacolele de mare anvergura, cum au fost cele de la Metropolitan, pentru 4.000 de spectatori, care sa coste foarte scump si care sa fie anuntate peste tot in presa cu mare voga, nu cred ca asta ma intereseaza cel mai mult.

Dimpotriva, as vrea sa reintru intr-un subsol si sa lucrez cu foarte putini oameni si sa descopar ceea ce este foarte sincer si foarte adevarat.

Ovidiu SIMONCA

Observator Cultural, 13 iun 2005