Nu exista arhitectura „romaneasca“!

Augustin IOAN (din revista Observator cultural)


Istoria arhitecturii romanesti este diferita de istoria arhitecturii care constituie astazi, teritorial si politic-institutional, Romania. Multe dintre lucrurile predate la scoala si mentionate in carti nu „sint“ reale deloc, au fost interpretate pina la desfigurare sau doar nuantate. Rescrierile care vor urma – daca, in frenezia (re)constructiei, va mai avea cineva ragazul sa le scrie – trebuie sa se aseze si ele in matca acelora, anterioare, pe care le vor fi criticat, spre a se expune, la rindu-le, revizuirilor. Aici, pentru economia unui scurt raspuns de ancheta culturala, voi spicui doar citeva dintre locurile unde prima dintre istoriile mentionate are, pe ici, pe colo, precum seicul din Bagdad al lui Alexandru Andries, (cite) un punct foarte, foarte slab:

1. Nu exista arhitectura „romaneasca“, „specific national“ si alte tipare identitare transferate dinspre politica nationalista (in sensul initial, de nation-building, dar si in cel „filetist“, caricat de ideologiile de extrema ale anilor treizeci-optzeci). Ceea ce am mostenit de la inaintasi este o arhitectura puternic regionalizata.

Din punctul asta de vedere, nu par a exista prea multe arhitecturi nationale.

Asemanarile mari nu sint intre Moldova si Valahia, ci, bunaoara, intre prima provincie si spatiul slav si caucazian, respectiv intre a doua provincie si arealul sud-dunarean. Arhitectura transilvana, sacra, de lemn, are mai mult de-a face cu cea scandinava decit cu bisericile de la sud de Carpati. Trei Ierarhii ieseni sint o biserica mai degraba armeano-georgiana, dupa cum Cozia este mai degraba una sirbo-kosovara.

Aceasta caracteristica regionala a arhitecturii, care transcende granitele contemporane, nu este unica Romaniei.

2. Atunci cind fuse vorba de construit o arhitectura „nationala“, absenta precedentelor monumentale ii punea in mare incurcatura pe creatorii de stil autohton: arhitectura asa-zis „etnic-romaneasca“ (i.e. destinata si edificata de romani) este minora si mignona ca scara, rurala si primitiva (acesta din urma nu este, in acceptiunea mea, un termen peiorativ); dimpotriva, arhitectura urbana, cita este, nu prea apartine etniei majoritare nici ca destinatie, nici din perspectiva conceptiei, a surselor si modelelor, nici a constructiei. Uneori, ca la Peles, nici macar lemnul nu este „de-al nostru“, in ciuda fratiei noastre silvice cu codrul.

Asa se face ca stilul national a avut mari probleme in a propune edificii de stat, reprezentative: lipseau precedentele citabile, iar gonflarea disproportionata a prispelor si pridvoarelor a dus, pina la urma, la caricaturile national-comuniste ale lui Nicolae Porumbescu.

3. Restaurarea monumentelor celor mari din Bucovina face ca astazi multe manastiri sa arate mai degraba a anii saizeci, cind s-au reconstruit unele dintre ele radical, precum manastirea Neamtului, decit a secol saisprezece. In scoala lui Le Duc si a reconstructorului frinc de la Curtea de Arges, cel care a reusit performanta unui templu hindus in locul vechii biserici bizantine, arhitectura nord-moldava a fost (re)facuta chiar „mai bine“ decit originalele, eliminind influentele de parcurs, de felul turlelor baroce (considerate austriece, adica alogene) si a capelelor adiacente. „Puritatea“ stilistica era de natura sa evoce „puritatea“ etnica si maretia istoriei vremii, de aici pina la sanctificarea lui Stefan cel Mare nu este decit un pas.

Care a si fost facut. Desigur, in proces au fost transformate bizarerii, ce-i drept interesante in chiar unicitatea si izolarea lor, precum bisericile cu pictura exterioara sau cimitirul vesel sapintean ori bisericile de lemn cu flesa, in expresii colective ale ethos-ului „national“ si in „traditie“ unanima, omogena si ubicua. Bisericile de lemn maramuresene, majoritatea reconstruite dupa ultima invazie a tatarilor in Transilvania si, deci, majoritatea uniate, sint azi expresia ultima a ortodoxiei, fiind de gasit la Techirghiol, in unitatile militare, in Parcul Titan din Bucuresti si, ei bine, in Elvetia si Venezuela.

4. Modernismul romanesc nu a inceput in 1930, cu blocul ARO al lui Horia Creanga, ci mult mai devreme, cu blocurile, vilele si desenele arhitecturale ale lui Marcel Janco. Dar nu puteam afla asta din cele doua istorii ale arhitecturii bastinase (Grigore Ionescu si Curinschi-Vorona), singurele existente pina in 2004. Ambele au fost publicate si republicate in ani grei de nationalism. Arhitectura romaneasca vernaculara le parea unora nu doar unica – o insula – in raport cu acelea, analoage, dimprejurul ei, ci si inventatoarea arhitecturii moderne, a fatadelor de sticla (Constantin Joja).

5. Desigur, a explica de ce, odata inventata aici, arhitectura moderna are dificultati majore de a se acomoda in patria natala, in formele sale hard-core, mai inainte de jumatatea anilor cincizeci, adica mai inainte ca echivalentul ei international sa fi intrat de-a binelea in criza, este dificil. Se avea probabil in vedere Dacia lui Burebista, mult mai „depliata“ teritorial decit patria de azi.

6. In schimb, de ce aceeasi arhitectura moderna, in forme antebelice, complet si definitiv desuete, continua sa fie edificata si elogiata la bienalele de arhitectura de dupa 1989, prezentate fiind drept expresie de ultima ora a arhitecturii romanesti, iarasi il nedumereste pe istoric, pentru ca pe profesionisti nu-i frisoneaza nimic, decuplati cum se afla de la prezentul istoric al propriei profesiuni.

Pentru ca in afara formelor interbelice, ce altceva s-a facut in Romania?

7. In fine, arhitectura noastra, etatizata ca mod de exercitare a profesiunii in stalinism, are – acum – grave probleme de atribuire a operei colective postbelice. Acestea duc la dificultati – unele mitizante – pentru cel care doreste sa scrie despre fenomenul postbelic. Echipele sint incomplet citate in reviste, sefii de proiect trec drept autori, autorii reali nu sint mentionati din motive politice, iar legendele umplu locul evacuat de acuratetea istorica.
Incapacitatea de a da seama, de a lasa urme si documente, de a arhiva, de a pastra si etala public a arhitectilor romani este, in sine, mitologica. Nu exista istorie a arhitecturii, ci doar mici istorii de sueta, amintiri niciodata consemnate in scris, o oralitate plina de verva care este a culturii romanesti in genere, oricum a aceleia traditionale fata de care arhitectul roman are o veneratie mistica. Prins in capcanele unei profesiuni ontic retardate si structural arhaice (veche, esentiala, colectiva si tectonica, dupa cum sugereaza si etimologia numelui acesteia), arhitektonul roman iesit din comunism isi camufleaza incultura – pe cea profesionala, cit si pe cea generala – prin celebrarea facerii (actiunea directa, fizica in detrimentul conceperii contemplative); lauda desenul si huleste scrisul/cititul; povesteste amintiri la cafea si detesta critica institutionalizata, mai cu seama cind aceasta il ocoleste.

Cum sunt arihitectii diferiti fatza de alte tipuri creative din Romania? Chiar dvs. treceti atat de repede peste 45+ ani de constructie /arhitectura sub comunism intr-un paragraf (#7). Se pare ca stiti ce trebuie facut insa se pare ca nu sunteti dvs cel care o face (deocamdata).

Cit despre istoria arhitecturii si a urbanismului de pe teritoriul actual al Romaniei, ea ar trebui sa ii redescopere pe Marcel Iancu si pe Kos Karoli, lucrarile ne-romanesti ale celor doi Cerkez, arhitectura mauro-florentina, arhitectura de dinainte si de dupa stalinism, bisericile construite in perioada interbelica si pe acelea, putine, din anii de dupa; ea va trebui sa accepte caracterul gotic al arhitecturii sacre de lemn transilvanene, sursa care nu e spre hula ei, ci spre meritul mesterilor deschisi la noul venit de la oras catre tara si de la aristocratie catre plebe. Ea va trebui sa se dezbare de stingisme, de populisme, de nationalisme, de retorica politruca si de scrisul la comada. Ea va trebui sa re-instaureze subiecte sterse ori tabuizate din ratiuni extra-estetice.
Nu mai este posibila o singura istorie, de autor, ci istorii pluri-fatetate, multi-disciplinare si, mai cu seama, metodice in toate sensurile acestui termen. Si, mai ales, nu mai este timp de pierdut.