Ioan Grosan in dialog cu Sorin Ilfoveanu

"Atelierul - singurul lucru de care nu trebuie sa te detasezi niciodata"

Stimate domnule Sorin Ilfoveanu, in aprilie anul trecut, cu ocazia alegerii dvs. ca rector al Universitatii Nationale de Arta din Bucuresti, v-am solicitat, pentru ZIUA, un interviu. Mi-ati cerut atunci o pasuire. A trecut un an. Putem considera ca perioada de "gratie"a trecut?

A fost o mare onoare pentru mine alegerea ca rector al celei mai prestigioase universitati de arta din tara, functionand de 140 de ani, cu un corp profesional de elita, si al uneia din cele mai importante din Europa - vorbele mele nu sunt gratuite, de vreme ce in aceasta scoala a studiat, printre atatia alti mari artisti, Constantin Brancusi, a carui foaie matricola se afla, de altfel, expusa la Rectorat. In paranteza, vreau sa spun un lucru pe care multi nu-l stiu: in foaia lui matricola apare "Brancus" fara "i". "I"-ul, probabil, i l-a impus Occidentul.

Care a fost primul lucru pe care l-ati facut in calitate de rector?

Abolirea mentalitatii ca rectorul face si desface tot in institutia pe care-o conduce. El reprezinta institutia, nu se confunda cu ea. Legat de aceasta, am incercat sa-i pun pe toti colaboratorii, pentru ca eu asa ii consider pe toti, de la student la profesor universitar, in starea lui de lucru, in specificul indatoririi fiecaruia. Iar in sensul celor spuse mai sus, as aminti crearea si dezvoltarea centrului de cercetare acreditat de Consiliul National pentru Cercetare din Invatamantul Superior, centru condus de conf. univ. Catalin Balescu, cat si a celui de restaurare condus de prof. univ. Dan Mohanu. De asemenea, mentionez formarea unui board al Galeriei UNA, cu un program expozitional axat atat pe forme de expresie traditionale, cat si pe noile media. Legat de media, adaug ca am introdus Internetul nu numai in toate corpurile Universitatii, ci si in caminul nostru studentesc.

Din cate stiu, pe culoarele UNA bantuie de catva timp o sperietoare: Conferinta de la Bologna; mai precis, anumite prevederi ale ei. Ce e cu aceasta, pentru multi, misterioasa conferinta?

Acum cativa ani, sub egida Uniunii Europene, la Bologna, s-a propus pentru invatamantul superior urmatoarea structura unitara: trei ani de studiu pentru obtinerea licentei, doi ani pentru masterat, iar pentru cei care doresc, trei ani doctorat. Dar, subliniez, s-a propus, nu s-a impus; deci nu e vorba de o presiune, ci de o oportunitate. Si chiar daca mai exista din partea unora idei preconcepute, in sensul ca accentul ar trebui pus pe primul ciclu universitar, cel de obtinere a licentei, care acum la noi e de patru ani, eu unul optez pentru formula 3-2-3: asta pentru ca, in sens european, o clasificare in functie de competenta a scolilor nationale de arta se face punand accent pe ciclul al doilea, masteratul, existand astfel posibilitatea echivalarii si recunoasterii foii matricole de la Universitatea noastra in Europa si in lume. In plus, va creste concurenta pentru admitere la masterat, pentru ca nu toate scolile din provincie au posibilitatea sa ofere masteratul. Si, fapt deloc neglijabil pentru noi, va avea loc o crestere a bugetului alocat, fara cresterea numarului de studenti, fiindca bugetarea unui masterand echivaleaza cu bugetarea a 2,5 studenti. Si-apoi, intre noi fie vorba, din experienta mea si de student si de profesor, nu toti doresc sa stea prea mult in facultate, intr-o perfectionare continua. Unora, nu putini, le ajung trei ani. Se multumesc sa-nvete abecedarul meseriei, dupa care evolueaza pe cont propriu.

"Doctoratul unui artist e opera lui"

O problema recenta foarte interesanta si pe alocuri, pentru mine, amuzanta, e problema doctoratelor in UNA. Un bun amic, artist plastic, glumea zicand ca Universitatea Nationala de Arta seamana in ultimul timp mai mult a policlinica: toti, ca vor, ca nu vor, trebuie sa devina "doctori". In ce?

Daca pentru dvs. problema e amuzanta, pentru mine e dramatica, fiindca abia de doi-trei ani s-a perfectionat metodologia doctoratului in arte vizuale, pana atunci neexistand nici conducator de lucrari in acest sens (asa numitul "doctorat vocational"). Multi din profesorii si conferentiarii de la UNA, unii din cei mai valorosi artisti plastici contemporani (Mircea Spataru, Paul Vasilescu, Stefan Caltia, Vasile Gorduz, Mirel Zamfirescu, Mircia Dumitrescu s.a.) nu si-au dat o teza de doctorat. Opera acestora, recunoscuta si validata ca atare, este, de fapt, doctoratul lor. E aberant ca din cauza lipsei acestui fatidic doctorat, sa-i transformam pe toti acesti mari dascali care au instruit si format atatea generatii de artisti in simpli asistenti. Si ma gandesc nu numai la ei, ci si la tinerii care deja s-au inscris pentru doctoratul vocational si pentru care - chiar si pentru ei! - termenul limita pentru sustinere e prea apropiat: septembrie 2005. Ar fi necesara si indicata o prelungire a termenului.

Cred ca nu e un secret pentru nimeni ca pictorii, sculptorii, ceramistii, graficienii romani, chiar cei cu o cota valorica insemnata, nu prea au bani. Nu ca scriitorii ar duce-o mai bine, da'orisicat...

Ati spus "cota valorica". Ei bine, nu exista, nu s-a creat o cota valorica la noi. Abia acum incepe sa se infiripe o piata de arta. Iar pentru ca o asemenea cota a artistilor sa existe, trebuie creata o casa de licitatie de arta contemporana, neaparat dublata de o editura de acelasi profil. E inadmisibil ca despre artisti de talie europeana precum Apostu, Bernea, Bitan, Mitroi, Paul Peagu, Alin Gheorghiu, din cei decedati, precum si despre cei aflati in plina activitate creatoare (Gorduz, Caltia, Paduraru, Buculei, Ciubotariu, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu), sa nu existe carti care sa le prezinte opera. Exista acum moda "artistilor uitati" - a si aparut o carte, excelenta, de altfel, despre ei, a lui Tudor Octavian. Insa, orice s-ar face, ei tot uitati vor ramane, fiindca opera lor nu se va ridica niciodata la nivelul creatiei celor enumerati mai sus. Sfatul meu ar fi ca toti colectionarii sa investeasca in arta contemporana romaneasca, iar cei din topul celor 300 de milionari in dolari s--si ia, spre binele lor, consilieri artistici capabili sa le lamureasca faptul ca una din investitiile cele mai sigure, asa cum demonstreaza un studiu european de marketing, este investitia in arta, cu o rata de crestere anuala a profitului, din 1970 si pana astazi, de 11%. Nu degeaba cele mai importante banci din Europa si din lume au hotarat sa creeze un fond de investititii in arta, pe langa celelalte (imobiliare s.a.m.d.). Asa incat ar fi de asteptat ca si bancile romanesti sa-si indrepte privirea si atentia spre campul valoric al artei romanesti contemporane.

In sensul celor spuse de dvs., poate ca si Institul Cultural Roman va fi mai receptiv acum, cand si-a schimbat echipa.

Mi-as permite sa-i sugerez dlui Patapievici inceperea unei actiuni de promovare a culturii vizuale autohtone peste hotare. Cred ca nu gresesc cand afirm ca personalitatea artistica cea mai cunoscuta in lume e Brancusi, mai mult decat Eminescu, Enescu, Cioran, Eliade. Ca sa impui dincolo un scriitor de talia unui, sa zicem, ca sa ma refer la generatia dvs., Cartarescu, Agopian, Ion Muresan, trebuie ca opera lor sa fie tradusa. Or, opera unui pictor sau sculptor n-are nevoie de traducere, impactul ei e imediat, nu mediat. Evident, ca si in cazul scriitorilor pomeniti si al altora, care necesita traduceri excelente la edituri de prestigiu, si in cazul artistilor plastici trebuie sa ne adresam unor galerii importante, cu expozitii sustinute de critici importanti si nu in ultimul rand cu albume de arta. Si i-as mai propune dlui Patapievici sa recupereze cea mai importanta sala de expozitii din Bucuresti, Dalles-ul, inchisa pentru renovare inca de la inceputul anilor '90.

In jurul infiintarii Muzeului National de Arta contemporana in Palatul Parlamentului s-a iscat nu cu mult timp in urma o polemica. Care este opinia dvs. in aceasta chestiune?

Acest muzeu trebuia facut. Dl Mihai Oroveanu trebuia sa fie directorul lui. Mai departe...

Mai departe, ce?

Intre sectiunea de arta moderna si contemporana care se incheie in anii '60, sectiune gazduita de Muzeul National de Arta, si sectiunea de arte alternative de la Muzeul National de Arta Contemporana, coordonata de dra Ruxandra Balaci si echipa ei de tineri, lipsesc aproape 50 de ani de arta romaneasca. E ca si cum la dvs., scriitorii, intre proletcultism si "fracturistii"de azi, n-ar exista nimic, nici generatia '60, nici generatia '70, nici optzecistii.

Si care-ar fi solutia?

Crearea unui colectiv de artisti si critici importanti (din care n-ar trebui sa lipseasca, de pilda, Erwin Kessler) care sa umple acest hiatus impardonabil.

"Regret ca l-am sprijinit pe Zamfir Dumitrescu"

La acelasi Muzeu National de Arta Contemporana s-a deschis relativ recent o expozitie care ne readuce in memorie cosmarul "omagierilor" de pe vremuri catre Ceausescu.

Expozitia, intitulata tendentios "Muzeul de pictura", nu trebuia gazduita de MNAC, ci eventual de Muzeul de Istorie. Insa si oportunitatea realizarii ei mi se pare prea grabita, de vreme ce fantomele Ceausestilor n-au disparut de tot, ci le simtim inca, in diverse variante, printre noi.

Apropo de fantomele astea: deunazi am citit in "Adevarul" un interviu cu ditamai presedintele Uniunii Artistilor Plastici, adica al breslei dvs., dl Zamfir Dumitrescu, cunoscut pictor de casa al Ceausestilor. Domnia-Sa declara ca nu regreta ca l-a pictat pe dictator, si l-a pictat nu o data, ci de mai multe ori.

Afirmatia presedintelui UAP este, repet adjectivul rostit mai sus, impardonabila.Eu acum regret ca facand parte din Consiliul National al UAP, l-am sustinut la alegerile pentru presedintia Uniunii.

V-a afectat functia timpul de lucru in pictura, stiind ca sunteti un impatimit al atelierului?

La inceput am fost, recunosc, foarte descumpanit. Meseria mi-a creat vicii: dimineata plecam de-acasa, imi incepeam ziua la atelier bandu-mi cafeaua si gandindu-ma la lucrul meu. Daca nu ajungeam dimineata la atelier, ziua mea era ratata. Acum ziua incepe la Universitate unde incerc sa organizez un spatiu creativ care sa aduca, pentru mine si pentru toti, a atelier. Iar dupa-amiaza pana seara ma reintorc la uneltele mele. Si cred ca asa cum la un moment dat trebuie sa faci si lucrurile pentru care altii te-au investit, tot asa, in meseria mea, de la o anumita varsta, cel mai important lucru ramane atelierul, singurul, de fapt, de care nu trebuie sa te detasezi niciodata.