“The Crying Body”

Un subiect care atinge pragul cel mai de jos al decadentei, este piesa “The Crying Body”, reprezentata cu succes la Paris, in debutul acestei stagiuni teatrale. Pana la ce nivel de abjectie si nulitate va cobori arta moderna, in cazul de fata teatrul?

Un articol de Guillaume Faye, publicat in “France-echos”

ARTISTUL FLAMAND Jan Fabre a scris, regizat si pus in scena o “coregrafie” (bineinteles subventionata de Stat si de municipalitatea Paris), “The Cying Body” (“Trupul care tipa”), prezantand-o in debutul stagiunii 2004-2005 la Teatrul Orasenesc, in fata ministrului Culturii, Renaud Donnedieu de Vabres.

Cei noua interpreti se dezbraca, urineaza pe scena, se scuipa, se bat, insulta grosolan publicul si sfarsesc prin a se masturba. Urmeaza scene de blasfemie, unde un arhiepiscop este deghizat in Mos Craciun, iar un Christos complet nud isi agita sexul urland. Un preot se excita ascultand confesiunea lipsita de pudoare a unei pescarite, isi da sutana jos etalandu-si organele genitale, contorsionandu-se ca un nebun. Apoi, trei femei isi dezbraca robele pentru a urina, cu sexul la vedere si picioarele in aer in stilul canin.

Un actor soseste si urineaza si el, iar un altul isi bea propria urina. Intervine apoi o scena de masturbare colectiva, timp de zece minute, dupa care spectatorii sunt injurati, iar cei din primele randuri sunt improscati cu urina.

Totusi - inspaimantatoare amprenta a vremurilor pe care le traim - fata de acest monument de porno-scatologie degradanta, doar in jur de 40 de persoane din miile de spectatori au parasit sala, in timp ce cei ramasi au aplaudat cu frenezie, tipand: “Bravo! Bravo!”, in timp ce actorii continuau sa-i injure.

Imbecilul ministru al Culturii a ramas impasibil pe scaunul sau, oficializand prin prezenta sa un acord tacit asupra naufragiului acestei “culturi”, confirmand continuitatea implicarii Statului in aceste josnicii in numele “avangardei”. “Coregraful” Jan Fabre si trupa sa vor fi prezenti (si platiti bine) la Festivalul de la Avignon.

Pe de alta parte, sa ne imaginam o secunda ca islamul ar fi fost tratat in aceasta piesa ca si crestinismul; poate ca Jan Fabre si actorii sai ar dormi azi la puscarie, sau in orice caz ar fi supusi actiunilor judiciare. Ierarhia catolica nu a emis nici un protest, ca de obicei. Cu ministrul Culturii ca garant, reprezentatia va continua sa aiba loc. Aceasta afacere spune multe despre gradul de nihilism si descompunere la care a ajuns, nu doar “arta” contemporana, ci si insusi spiritul public.

In ceea ce priveste arta plastica subventionata de catre Stat, prezentata in muzee, acest gust pentru oroare si scatologie si absenta totala a talentului sunt chestiuni curente. Acelasi lucru il remarcam la romanul francez, unde sordidul este o regula generala. Mai grav, exista creatii artistice de calitate, dar Statul le ignora, expozitiile sunt refuzate. Unul din cei mai mari sculptori francezi contemporani, Serge Mangin, acuzat de curand de “fascism” din cauza ca lucrarile sale au defectul de a fi frumoase, s-a autoexilat in Germania unde lucreaza doar pentru comenzi private.

Afacerea acestei “coregrafii” a lui Jan Fabre, se repeta in mai multe reprize cu artisti oficiali angajati si sub comanda Statului sau a municipalitatii. Exista o clasa de falsi artisti care sunt specializati in cautarea uratului si a provocarii. Ei sunt intretinuti, protejati de catre stat. In fiecare an la Paris, este trata cu mare pompa este FIAC (Targul Intrenational al Artei Contemporane), care este un veritabil muzeu al ororilor, unde se pot “contempla” fel de fel de “opere”: carpe de sters pe jos aruncate intr-o galeata, parti umane congelate etc.

Aceasta comunitate de artisti impostori, retribuiti cu bani publici, formeaza ceea ce ei numesc mediu “cultural”. Cu totii, fara exceptie, sunt de extrema stanga si monopolizeaza expozitiile, festivalurile, comenzile publice. Ii caracterizeaza o imensa rapacitate financiara. Recent, municipalitatea Parisului a achizitionat de la un “artist” german una dintre “sculpturile”acestuia: un papagal intr-o colivie, pe mai multe milioane de euro.

Ceea ce este extraordinar este naivitatea completa a publicului care se lasa prins in aceasta impostura, precum publicul care aplauda reprezentatia piesei “Crying Body”. Dar aceasta stare de fapt dureaza de mult; insusi Picasso, la sfarsitul vietii, si-a pacalit publicul care i-a cumparat la preturi uriase ceea ce Dali numea “mazgalituri”. Nu trebuie decat sa vizitezi galeriile de pictura din New York sau Paris pentru a constata ca “mazgalitura” domneste absolut, combinand nihilismul cu uratul. Arta este reflectia spiritului public, este cartierul general al unei civilizatii.

trad. de Angela Tocila