Via Flickr:
Designed by Michael Graves & Associates. Associate architects: Klipps Colussy Jenks DuBois Architects.
IT has become fashionable in many architectural circles to declare the death of drawing. What has happened to our profession, and our art, to cause the supposed end of our most powerful means of conceptualizing and representing architecture?
The computer, of course. With its tremendous ability to organize and present data, the computer is transforming every aspect of how architects work, from sketching their first impressions of an idea to creating complex construction documents for contractors. For centuries, the noun “digit” (from the Latin “digitus”) has been defined as “finger,” but now its adjectival form, “digital,” relates to data. Are our hands becoming obsolete as creative tools? Are they being replaced by machines? And where does that leave the architectural creative process?
Today architects typically use computer-aided design software with names like AutoCAD and Revit, a tool for “building information modeling.” Buildings are no longer just designed visually and spatially; they are “computed” via interconnected databases.
I’ve been practicing architecture since 1964, and my office is not immune. Like most architects, we routinely use these and other software programs, especially for construction documents, but also for developing designs and making presentations. There’s nothing inherently problematic about that, as long as it’s not just that.
Architecture cannot divorce itself from drawing, no matter how impressive the technology gets. Drawings are not just end products: they are part of the thought process of architectural design. Drawings express the interaction of our minds, eyes and hands. This last statement is absolutely crucial to the difference between those who draw to conceptualize architecture and those who use the computer.
Of course, in some sense drawing can’t be dead: there is a vast market for the original work of respected architects. I have had several one-man shows in galleries and museums in New York and elsewhere, and my drawings can be found in the collections of the Metropolitan Museum of Art, the Museum of Modern Art and the Cooper-Hewitt.
But can the value of drawings be simply that of a collector’s artifact or a pretty picture? No. I have a real purpose in making each drawing, either to remember something or to study something. Each one is part of a process and not an end in itself. I’m personally fascinated not just by what architects choose to draw but also by what they choose not to draw.
For decades I have argued that architectural drawing can be divided into three types, which I call the “referential sketch,” the “preparatory study” and the “definitive drawing.” The definitive drawing, the final and most developed of the three, is almost universally produced on the computer nowadays, and that is appropriate. But what about the other two? What is their value in the creative process? What can they teach us?
The referential sketch serves as a visual diary, a record of an architect’s discovery. It can be as simple as a shorthand notation of a design concept or can describe details of a larger composition. It might not even be a drawing that relates to a building or any time in history. It’s not likely to represent “reality,” but rather to capture an idea.
These sketches are thus inherently fragmentary and selective. When I draw something, I remember it. The drawing is a reminder of the idea that caused me to record it in the first place. That visceral connection, that thought process, cannot be replicated by a computer.
The second type of drawing, the preparatory study, is typically part of a progression of drawings that elaborate a design. Like the referential sketch, it may not reflect a linear process. (I find computer-aided design much more linear.) I personally like to draw on translucent yellow tracing paper, which allows me to layer one drawing on top of another, building on what I’ve drawn before and, again, creating a personal, emotional connection with the work.
With both of these types of drawings, there is a certain joy in their creation, which comes from the interaction between the mind and the hand. Our physical and mental interactions with drawings are formative acts. In a handmade drawing, whether on an electronic tablet or on paper, there are intonations, traces of intentions and speculation. This is not unlike the way a musician might intone a note or how a riff in jazz would be understood subliminally and put a smile on your face.
I find this quite different from today’s “parametric design,” which allows the computer to generate form from a set of instructions, sometimes resulting in so-called blob architecture. The designs are complex and interesting in their own way, but they lack the emotional content of a design derived from hand.
Years ago I was sitting in a rather boring faculty meeting at Princeton. To pass the time, I pulled out my pad to start drawing a plan, probably of some building I was designing. An equally bored colleague was watching me, amused. I came to a point of indecision and passed the pad to him. He added a few lines and passed it back.
The game was on. Back and forth we went, drawing five lines each, then four and so on.
While we didn’t speak, we were engaged in a dialogue over this plan and we understood each other perfectly. I suppose that you could have a debate like that with words, but it would have been entirely different. Our game was not about winners or losers, but about a shared language. We had a genuine love for making this drawing. There was an insistence, by the act of drawing, that the composition would stay open, that the speculation would stay “wet” in the sense of a painting. Our plan was without scale and we could as easily have been drawing a domestic building as a portion of a city. It was the act of drawing that allowed us to speculate.
As I work with my computer-savvy students and staff today, I notice that something is lost when they draw only on the computer. It is analogous to hearing the words of a novel read aloud, when reading them on paper allows us to daydream a little, to make associations beyond the literal sentences on the page. Similarly, drawing by hand stimulates the imagination and allows us to speculate about ideas, a good sign that we’re truly alive.
Michael Graves is an architect and an emeritus professor at Princeton.
I wholeheartedly share Michael Graves’s concerns about the “death of drawing” in architecture as the computer supplants manual approaches. Another casualty of technological change is the increasingly lost art of architectural model making.
This is unfortunate, because the architect’s ability to create models with wood, cardboard, clay and other materials adds additional understanding, not always apparent in a computer-generated model, of a structure’s spatial relations as well as its relationship to its environmental context.
Architectural practices and academic programs should rethink their wholesale replacement of teaching hand drawing and model making with computer skills alone. Digital tools can enhance the tactile interpretations of architectural concepts, and there should be room for teaching both when educating architects of the future.
NISHAN KAZAZIAN
New York, Sept. 4, 2012
The writer, an architect, is an assistant professor at Parsons the New School for Design.
To the Editor:
In addition to the fine points made by Michael Graves, note that it is our very inability to draw perfectly that makes drawing by hand so important: failing to depict with exactness what the brain is imagining leads to new and better sketches and hence new variations and ideas.
This iterative process, so key to creativity, is not possible on the computer, where even the first drawing looks perfect and asks no more of the architect or designer.
Mr. Graves’s layering new drawings over previous ones is precisely that process; each new drawing suggests additional approaches and refinements of the concept.
WAYNE HUNT
Pasadena, Calif., Sept. 3, 2012
The writer, a graphic designer, is an adjunct professor at the Art Center College of Design.
To the Editor:
Michael Graves’s article rings true in another arena: teaching science and engineering.
The push in education to use software tools to generate visual representations of scientific structure and concepts has a negative side: the tools inform the students’ thinking.
Something wonderfully different happens when we ask students collaboratively to draw a particular scientific phenomenon.
In our program Picturing to Learn, financed by the National Science Foundation, we asked small groups of students to work together with paper and colored pencils to come up with their own visual representations of particular phenomena in science and engineering.
Many of the final drawings were fascinating metaphors — ideas they could dream up only without the impediment of software.
The less obvious result, and perhaps a more important one, was that they were teaching one another — discussing, for example, where the metaphor falls apart (as all eventually do).
Mr. Graves writes, “Drawing by hand stimulates the imagination and allows us to speculate about ideas.” One can only imagine what that can bring to our needy world of teaching science and innovation.
FELICE FRANKEL
Cambridge, Mass., Sept. 2, 2012
The writer, a research scientist at the Massachusetts Institute of Technology, teaches and advises on the visual representation of science and engineering.
To the Editor:
Michael Graves decries the ascendance of computer-aided design, or CAD, software over drawing in architecture. In one sense he is correct: something is lost when design must conform to software requirements instead of the limits of imagination. One might say the “D” in CAD stands for drafting, rather than design. But the problem is not the computer, but the tools provided to the profession.
Advances in computer-assisted drawing (different from CAD systems) can correct many of the problems Mr. Graves describes and even expand drawing’s capabilities. Rather than using a sheet of paper, an architect might sketch in context, even within the building site. She could change perspective, rotate structures and quickly create three-dimensional representations without formal mock-ups.
As for sharing pictorial ideas, cloud computing will allow this to happen between continents, not just across a table. With the right software, computers need not squeeze the art out of architecture.
JULIE DORSEY
New Haven, Sept. 4, 2012
The writer is a professor of computer science at Yale and director of Yale C2: Creative Consilience of Computing and the Arts.
Proiectele arhitecturale, filmele, muzica lui Emir Kusturica reflectă diversitatea culturală care l-a influenţat întotdeauna, amestecul de culturi ale Occidentului şi Orientului.
“Acest amestec este propriu Balcanilor. Sunt puţine locuri în lume ca Serbia sau Bosnia, în care te afli la o asemenea întretăiere a civilizaţiilor şi unde culturile Estului şi Vestului afectează viaţa oamenilor. De-a lungul secolelor, noi ne-am dezvoltat o identitate, dar este extem de greu să-i defineşti contururile precise. Pot să spun că acest amestec singular mi-a hrănit inspiraţia cinematografică şi a dat filmelor mele vivacitate, dinamism, după imaginea vieţii oamenilor care trăiesc acolo. Dacă regiunea ar fi o scenă de teatru, locuitorii ei ar putea fi definiţi ca Fraţii Marx jucând Shakespeare”.
Kusturica şi-a creat propria mitologie a Balcanilor, cu personajele sale “mai mari decât natura”, cu ţiganii săi, cu muzica, nunţile şi înmormântările lor.
“Tot ceea ce evoc sunt elemente ale vieţii şi ele formează punctul de plecare în tot ceea ce fac. În ultimul timp am citit «Pod peste Drina», romanul celebru al lui Ivo Andric. Şi el scria folosind la maximum elemente din viaţa reală. Hotelul descris în carte exista şi majoritatea personajelor sunt copii ale unor persoane reale. Creaţia se dezvoltă, după părerea mea, pornind de la o fotografie şi viaţa este adesea cea mai bună fotografie care poate inspira cinematograful, literatura, arta”.
Cu orchestra sa No Smoking
În mijlocul unei polemici pentru proiectul său arhitectural din Bosnia, realizatorul filmlui “Underground”, Emir Kusturica, străbate drumurile Franţei şi ale Europei în fruntea grupului său de rock balcanic, “No Smoking Orchestra”.
În 2011, lui Emir Kusturica i s-a decernat titlul de “Cavaler al Legiunii de Onoare”, în timpul Festivalului de la Cannes. De atunci poartă cu mândrie prestigioasa decoraţie în timpul concertelor sale rock.
Kusturica omul grăbit, Kusturica omul-orchestră, dar şi cineastul, actorul, muzicianul şi acum, constructorul. Casa lui Emir Kusturica se află în munţii Serbiei, la patru ore de drum de Belgrad. Zilele sale sunt întotdeauna pline: întâlniri cu oameni politici, drumuri cu avionul către locurile concertelor sale, cum ar fi, de exemplu, Spania sau Cannes, locul în care s-a născut întru cinema realizatorul peliculei “Papa este în călătorie de afaceri”, distinsă cu “Palme d’Or” în 1985.
O peliculă mult aplaudată
După Drvengrad (Kustendorf), satul cu case din lemn, creat după decorul filmului său “Viaţa este un miracol”, în care toate străzile poartă numele unui “artist” pe care el îl admiră, cum ar fi Fellini, Tarkovski, Djokovici, Maradona, şi în care locuieşte, Kusturica a inaugurat recent la Vişegrad, în Bosnia, localitatea Andriegrad, numită aşa în onoarea scriitorului iugoslav de origine sârbă Ivo Andric. Este o combinaţie de oraş antic şi de casbah oriental din epoca otomană, cu intervenţii discrete de arhitectură haussmaniană care l-a impresionat în mod special în timpul primului lui sejur la Paris. Un teatru şi o sală de cinema au fost construite în umbra podului de peste râul Drina, imortalizat în romanul scriitorului distins cu “Premiul Nobel” pentru Literatură în 1961. Bustul acestuia, doborât de pe soclu în 1992 de un partizan al preşedintelui musulman Alija Izetbegovic, şi-a reluat locul în centrul Vişegradului. Cu acest proiect, Kusturica vrea să relanseze cultura într-o regiune devastată de război şi de sărăcie. În Franţa, unii comentatori au văzut în acest proiect un simptom al renaşterii naţionalismului sârbesc. Acestor reproşuri, Kusturica le-a răspuns într-un text acid, publicat de “Le Monde” la începutul acestei luni, înainte de a se urca în avion, pornind spre o altă destinaţie, spre un alt concert, spre o nouă filmare, spre un nou proiect.
Într-un interviu acordat jurnalistei Ana Otasevic şi publicat în “Le Figaro Magazine”, Emir Kusturica, întrebat despre proiectul arhitectural Andriegrad, a răspuns: “În ţara noastră totul a fost distrus de timp şi de războaie. Dacă mergeţi în sudul Franţei, veţi găsi oraşe datând din secolul al XIII-lea. La noi, n-au rămas decât câteva ruine ale strălucitei civilizaţii sârbe din Evul Mediu. Cu Andriegrad, vreau să creez o legătură cu timpurile trecute. Să reconstruiesc un oraş ca şi cum el ar fi fost întotdeauna acolo. Nimic mai mult, nimic mai puţin”.
“Europa nu a înţeles nimic”
Actor în Pelicanul
Kusturica porneşte de la afirmaţia că Balcanii au fost întotdeauna epicentrul antagonismelor între Europa de Est şi cea de Vest şi, spre nefericirea lor, au devenit teatrul numeroaselor războaie care au făcut din sârbi o naţiune tragică. “Aşa cum spunea Andric, la noi, războiul nu rezolvă niciodată problemele care le declanşează, ci provoacă noi probleme care conduc la viitorul război”.
Regizorul a rezistat războiului din anii ‘90, turnând filmul “Underground”, care s-a bucurat de un mare succes.
“Motorul principal al filmului îl constituie închiderea oamenilor într-o pivniţă şi dezinformarea pentru a-i face să creadă că războiul nu s-a terminat. Situaţia nu este foarte departe de realitate. Lumea este condusă de economia războiului, al cărei rol este să inventeze noi războaie. În acelaşi timp, există organizaţii umanitare care vorbesc despre umanitate, dar ele primesc bani de la puterile care finanţează războaiele. Aceiaşi oameni care dau lecţii de umanism sunt la originea războaielor şi prezintă distrugerile şi bombardamentele drept acţiuni de protejare a civilizaţiei… Războiul, repet, este unul dintre motoarele pincipale ale economiei mondiale. Ex-Iugoslavia a fost un foarte important producător de arme pentru că a fost autorizată, în anii ‘50-‘60, să fabrice şi să vândă arme părţilor aflate în război din blocul ţărilor nealiniate – în Afrrica şi în Asia, cu precădere. După căderea comunismului, era o ţară susceptibilă să vândă muniţie şi arme foarte sofisticate Irakului şi Iranului pentru a alimenta războiul. Deranja, trebuia distrusă. Pretextul a fost Milosevic, dar motivul real era puterea ei militară şi diplomatică”.
Proiectul său de la Drvengrad
Întrebat de ce, după “Underground”, s-a lansat în muzică, Kusturica a răspuns: “Muzica Orchestrei «No Smoking» este concepută pentru a vindeca oamenii, pentru a-i face mai puternici, mai fericiţi, pentru ca viaţa lor să devină mai uşoară. Eu însumi am simţit asta chiar după «Underground», care a constituit un moment prea serios pentru mine, prea întunecat. M-am întrebat: care este scopul artei astăzi? Arta poate şi trebuie să funcţioneze ca un fel de terapie colectivă şi muzica o face chiar mai bine decât filmul. Aceste două arte au aceeaşi structură. Cu «No Smoking Orchestra» folosim diferite modalităţi de expresie artistică şi încrucişări de genuri muzicale, un crossover muzical, într-o ambianţă dionisiacă. Scopul este aducerea spectatorilor la catharsis, care este întotdeauna mijlocul de comunicare cu publicul, încă din Antichitate”.
Muzică şi film
Emir Kusturica şi orchestra sa în Bosnia
Kusturica a afirmat că Fellini este părintele lui în cinematografie: “Este adevărat că sunt influenţat în principal de el, dar şi de iconografia lui Tarkovski. Sunt, de asemenea, puternic influenţat de cinematografia sovietică la începuturile sale, de Dovjenko sau Eisenstein. De la ei am învăţat modul de a mă exprima, de a-mi structura limbajul cinematografic. Acesta din urmă este foarte important. Trebuie să-ţi descoperi limbajul pentru a comunica cu oamenii. Mi l-am construit inspirându-mă din felul în care Fellini a gândit cinema-ul şi în care ruşii au folosit camera”.
Kusturica a adormit în cele trei dăţi în care s-a dus să vadă “Amarcord”. Ceea ce demonstrează, glumeşte el, că nu era făcut să devină regizor. Mărturisind că tot ceea ce face nu este o moştenire de familie, ci rezultatul uceniciei sale, el explică motivul pentru care s-a dus la “Famu”, Academia de Cinema de la Praga: nu pentru că era un elev bun, ci pentru că nu ştia ce vrea să facă şi i s-a părut că meseria de regizor ar fi o soluţie. ”Nu făceam parte dintre cei care îşi petreceau timpul la cinematecă pentru a se pregăti. Am profitat din plin de viaţă. În cea de a doua carte a mea, care va fi publicată în octombrie în Serbia, povestesc această perioadă a vieţii mele pe care am petrecut-o pe străzile din Sarajevo. Pe atunci nici măcar nu visam să fac film”.
Aplaudat de un public numeros la Borgo Grota Trieste
Peliculele sale, în care muzica balcanică ocupă un loc important, au fost răsplătite cu premii internaţionale, având un răsunător succes de public: “Pisica neagră, pisica albă”, “Arizona Dream”, “Vremea ţiganilor”, “Undergound”, “Prometillo”, “Viaţa e un miracol”, “Super 8 Stories”, “Maradona”, “Îţi aminteşti de Dolly Bell?”, “Sosesc nevestele”. În filmele sale, adevărate bijuterii ale cinematografului european, întâlnim ţigani cu dinţi de aur, râuri de rachiu, căsătorii cu un aer nebun de la ţară, petreceri dezlănţuite, nisip, culori, sunete, desfăşurări haotice în saloane boeme. “Sufletul slav” pe care îl cânta Boris Vian.
Despre cinematograful contemporan, Kusturica are păreri clare: “Cinema-ul va exista atâta timp cât va exista Festivalul de la Cannes. Este un loc care generează marile tendinţe pe care ceilalţi le imită, o mare instituţie care prezintă filme care au un sens. Dar piaţa filmului predomină şi, în această piaţă, cantitatea rivalizează cu calitatea. Există, de asemenea, o evoluţie a modului în care se fac filmele. Nu mai poţi turna un film cu vechea cameră. Nu este o problemă de stil, ci de rapiditate. Astăzi, nu mai poţi face uşor un film, cinematograful pentru marele public sufocă dimensiunea umană. Din timp în timp apar filme bune, dar ele sunt proiectate în festivaluri şi adesea nu sunt programate în săli. Cinematograful s-a schimbat. 90% din ceea ce are succes astăzi este stupid. Totuşi, cinema-ul are o misiune ideologică. El trebuie să abordeze subiectele existenţiale majore, politice, istorice, culturale, şi toate celelalte probleme pe care ni le punem: or, în aceste filme de succes proaste nu există nici măcar eroii. Şi dacă nu mănânci hamburgeri, dacă nu-ţi plac jocurile video sau dacă nu respecţi Hollywood-ul, eşti considerat imediat oaie neagră, ceea ce e foarte periculos”.
Regizorul şi muzicianul Emir Kusturica
Festivalul de film de la Kustendorf, pe care l-a creat Kusturica şi care se defăşoară la Drvengrad de şase ani, celebrează filmul de autor, pentru că regizorul sârb crede în calitate. El vrea să ofere tinerilor cineaşti un mediu prielnic pentru a învăţa, pentru a-şi proiecta peliculele şi pentru a descoperi idei pentru viitoarele lor filme. “Când un tânăr regizor vine la Festivalul de la Cannes se simte singur în mijlocul unei maşinării imense. Acolo nu există timp pentru a vorbi, pentru întâlniri şi schimburi de păreri. La Kustendorf am vrut să creez un loc în care toate acestea sunt posibile”.
Adică un fel de familie, un loc mitic. Kusturica crede în familie şi în viitorul ei, chiar dacă tendinţele zilei sunt altele. “Şi în pofida a ceea ce capitalismul şi post-capitalismul au făcut-o să suporte…”
În 25 august, Emir Kusturica a susţinut împreună cu “No Smoking Orchestra”, cu care a realizat coloana sonoră la filmele “Pisica albă, pisica neagră” şi “Viaţa este un miracol”, un concert la Metz, iar în 26 august muzicienii au fost prezenţi la Festivalul “Couvre Feu” de la Corsept în Loire Atlantique.
Regizorul Emir Kusturica a fost invitat, luna aceasta, la Palazzo Vecchio, din Florenţa, pentru a defini detaliile proiectului “Globunity”, care va avea loc în acest oraş în iunie 2013. Proiectul implică 210 studenţi din Brazilia, Venezuela, Peru, Mali, Sudan, Ghana, Serbia, Bosnia, Iordania, Iran, Afganistan, Bangladesh, China şi Haiti şi artişti de renume internaţional care vor ţine cursuri de artă: arhitectură, muzică, pictură, sculptură, modă, poezie şi literatură, dans, cinema. Împreună vor lucra la un musical în regia lui Emir Kusturica. Spectacolul va fi realizat în întegime de studenţi, de la costume la muzică şi la scenografie. Musicalul va fi prezentat în Piazza della Signoria.
Magdalena Popa Buluc
