Manolescu pe langa Academia RomanaL-au lăudat, dar l-au lucrat

Criticului literar Nicolae Manolescu i-a fost refuzata urcarea in Academie. Iata doua reactii:

Răzvan Theodorescu (academician, fost ministru al culturii, director al televiziunii si istoric in timpul liber)

Voturile Academiei sunt întotdeauna neprevăzute. Dacă e adevărat că dintre membrii corespondenţi din şapte n-au intrat decât doi, încep să cred că sunt nişte relaţii oculte între diverşi membri. Surpriza e că se întâmplă din nou. E o nedreptate care i se face lui Manolescu, incontestabil. Situaţia de acum e niţeluş exagerată. Manolescu e criticul numărul unu al generaţiei sale. Oamenii ar trebui să-şi depăşească idiosincraziile când vine vorba de o astfel de situaţie. Nu se întâmplă. L-au lăudat, dar l-au lucrat“.

Corneliu Florea (forumist)

"L-au laudat, dar l-au lucrat ""
Asa-i la noi la romani! Bravo noua, trebuie sa avem si noi ceva specific: zicem una facem alta "Bravo, natiune, hala sa-ti fie!" NU ma pricep la cele academice, dar fata de Nicolae Manolescu nu am nici-o simpatie. Pardon, imi este foarte antipatic.

Intii, fiindca din 1990 tot vrea sa fie TOTUL, ceea ce biologic nu se poate. A vrut sa fie sef de partid, sef de stat, sef de scriitori, sef de sef.

Al doilea imi este antipatic, chiar daca eu sunt doar unul de pe marginea drumului, care privesc defilarea" de cind a pus umarul al excluderea lui PAUL GOMA din uniunea scriitorilor. Punct. Poate ca Paul Goma nu are "metafora'' de scriitor dupa standardele lui NM, dar spune atita adevar cit NM nu va fi in stare sa spuna nici intr-o mie de ani de academician !! Si apropos, intreb si-o "ce cauta un critic literar in academie ?" Se poate compara cu un matematician, un inginer cercetator, cu un chimist , nici macar cu un zoolog !! Ma scuzati Domnule Zoolog. De cinci zile suspinam cu NM .

Si joi vine si HRP sa critice academia !! Sa tina minte academia, cind va bate el la poarta sa i se deschida direct de presedintele academiei.

Mergeti oameni buni si aprindeti o lumanare pentru Grigore Vieru si meditati ...

A mai cazut o steaGrigore Vieru

Trista dimineata
De duminica mare.
Imi izvoraste pe fata
Steaua cea de sare.

Privesc cu durere la
Verzile sabioare
De porumb din gradina ta,
Doamne, care
Nu te mai pot apara.

Intregul nu mai e intreg.
Strig:
Sunt cel mai fara de noroc!
Desi inteleg, inteleg
Ca toti suntem un lemn
De foc.

_____________

Stare

Puternic nu sunt.
Nu pot fi de fata
Cu sangele meu
Cand este ranit.

Nu indraznesc
Sa lac in picioare
Vipera ce m-a incoltit.

Nu pot pana la capat
Cantecul duce.
Scriind,
Parca-as ara cu o cruce.

Dorm iepureste si-mi pare
Ca nu mai vin zorii.
Inghet fara
Lana alba-a ninsorii.

Tulbure, Doamne,
Mi-ar rataci sufletul,
Tulbure si-mprastiat,
Cocosul de aur al cerului,
De l-as gasi dimineata taiat.

Puternic nu sunt
Nu pot o casa dura,
O cruce nu pot ciopli.
Cocorii se duc
Si nu-i pot opri.
Stelele cad
Si nu le pot la loc tintui.

Vremea ca viscolul te-acopera -
Cum sa te apar,
Mama: fluture fericit
Soare
In aceeasi clipa
Rasarit si-asfintit?!

_____________

ROMANIA. REAPRINDEŢI CANDELA

Reaprindeţi candela-n răscruce
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâni şi la picioare
Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne,Cel din slavi creştine
Ce pacate oare-ai săvârşit
Că te-au dus acolo şi pe Tine
În Siberii fără de sfârşit ?!

Refren:
Toate le ierţi,
Doamne de sus,
Cu blândeţe măreaţă
Chiar şi pe cei care te-au dus
În Siberii de gheaţă


Ninge frigul şi pustiul plouă
Degerată-mi este inima
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfâtul şi lumina Ta

Doamne, intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.

Refren.
Toate le ierţi,
Doamne de sus,
Cu blândeţe măreaţă
Chiar şi pe cei care te-au dus
În Siberii de gheaţă.

____________

Si doar in limba ta te poti opri din plans


In limba ta ti-e dor de mama,
Si vinul e mai vin, si pranzul e mai pranz,
Si doar in limba ta poti rade singur,
Si doar in limba ta te poti opri din plans.
Iar cand nu poti plange si nici rade,
Cand nu poti mangaia si nici canta,
Cu al tau pamant, cu cerul tau in fata,
Tu taci atuncea tot in limba ta.

_____________

(in memoria Doinei si lui Ion Aldea Teodorovici)

Pe sangele nostru
Pe care
Soarele l-a vazut
Curg florile
Alfabetului latin.

Curajul de a trai,
Curajul de-a muri -
Iata cele doua aripi
Care pot
In ceruri sa te ridice.

______________

Orice femeie
(E.Doga, G.Vieru/A.Laszariuc)

1.Ai spus ca ochii-mi sunt flori dulci,
Si eu nu pot sa dorm de-atunci,
Si de atunci tot cade roua
Pe ochi, pe florile-amandoua.

O caprioara-ai spus ca sint,
Si-aud in mine frematand.
Aud cum freamata in mine,
Padurile de taina pline.


Refren:
Orice femeie e frumoasa
Daca iubita si-i mireasa
Orice femeie-i Consanzeana
Daca zambeste, daca iubeste,
Daca-i mireasa, daca e mama..

2. O trestioara-ai spus ca sint
Si tot ma leagana un vand,
Si tot ma leagana subtire
Un dulce vant numit iubire.

Ai spus ca sunt lumina ta
Pe care-n veci o vei canta
Si de atunci tot ard fierbinte
ca lumanarea ard, iubite

___________________

Doina

Ceva se-ntampla azi cu noi:
Azi lacrimile sunt gunoi. Eu mor pe cruce pentru ea,
Iar lumea hohoteste rea.
Nici nu stiu, iata, in chinul meu,
De-am mai trait!
Vesteste-L, mama, pe Dumnezeu
Ca am murit!
Din paine iau, sa pot zbura,
Cat de pe flori albina ia.
Dar tot eu sunt si judecat
Ca, trandavind, m-am imbuibat.
Nici nu stiu, iata, in chinul meu,
De-am mai trait!
Vesteste-L, mama, pe Dumnezeu
Ca am murit!
Ajuns-am a umbla mereu
In brate cu mormantul meu.
Si nu stiu unde sa-l mai pun
Sa am un somn mai lin, mai bun.
Nici nu stiu, iata, in chinul meu,
De-am mai trait!
Vesteste-L, mama, pe Dumnezeu
Ca am murit!

Interviu cu Mihaela Ursuleasasursa: Observator cultural

Autor: Cristina SARBU

Am convenit ca acest interviu să ocolească tiparul obişnuit. Nu vom vorbi despre reperele deja bine cunoscute ale carierei dumneavoastră, ci, în general, despre condiţia tînărului pianist concertist de real talent în… jungla vieţii muzicale internaţionale. Experienţa dumneavoastră ne va ajuta să înţelegem mai bine bucuriile, dar şi sacrificiile unei astfel de vieţi.

În sfîrşit, cineva îmi pune o întrebare pe care o aşteptam de mult! Aveţi dreptate, despre anecdotica devenirii mele s-a vorbit destul; acum, sînt cine sînt, şi aştept altfel de întrebări. Încep prin a vă spune că despre pianistul de astăzi se crede că ar fi un singuratic, un sedentar, un morocănos, un pesimist, care nu ştie sau nu poate să comunice. Nu e întotdeauna aşa. Eu mă simt foarte bine atunci cînd fac muzică de cameră, căci pe scenă mai am alături alţi oameni, artiştii din formaţiile cu care cînt. Cu totul alta este situaţia unui recital cînd realizez că sînt singură, doar cu pianul alături şi cu foarte multe perechi de ochi aţintiţi asupra mea, şi că fiecare persoană aşteaptă ceva de la mine! Mă cuprinde atunci un îngrozitor sentiment de frică ce durează pînă cînd ating prima clapă. Atunci totul se transformă, nu mai exist nici eu, nici pianul, nici publicul, există doar Muzica. Atunci încep să trăiesc cu adevărat şi să mă bucur. Tot ce precede această bucurie însă – călătoriile, studiul, gîndurile, obligaţiile sociale, momentele în care trebuie să iei hotărîri majore… – cere nervi foarte tari, un cap foarte rece şi… o inimă foarte caldă. Şi da, cel mai adesea, sîntem singuri cu munca şi cu grijile noastre.

Simt nevoia să facem puţină ordine în acest univers nebulos şi agitat al existenţei unui pianist tînăr şi talentat, aflat la un frumos început de carieră şi vă întreb: cum se fac primii paşi, ce greşeli trebuie evitate, ce pericole pîndesc, ce compromisuri trebuie – sau nu trebuie! – să fie făcute?

Pot să vă spun că eu am făcut aproape toate greşelile care se puteau face la un început de carieră. Ele nu au avut totuşi efectele dramatice pe care le-ar fi putut avea, pentru că alături de mine a fost întotdeauna familia. Un tînăr ce vizează o carieră artistică trebuie să aibă alături o pereche de părinţi responsabili, gata să sacrifice oricînd mai totul. Eu am avut norocul unor astfel de părinţi! Este absolută nevoie apoi de un profesor priceput nu numai în muzică, ci şi în stabilirea unor contacte profesionale care să ajute la promovarea lină, dar susţinută, a elevului în viaţa de concert. Prima mea profesoară, dna Stela Drăgulin de la Braşov, mi-a dat ocazia unei fantastice experienţe de scenă, de concert. În schimb însă, mi-a asfixiat personalitatea, a ridicat pianista, dar aproape a distrus eul, omul din mine. Iată greşeli care ar trebui evitate, căci pot avea efecte distrugătoare pentru întreaga viaţă, pentru întreaga carieră viitoare a copilului. Un copil nu trebuie să fie forţat, nu trebuie să fie exploatat şi împins mereu şi mereu înainte, cu orice preţ, pentru reuşită şi glorie. Unui copil talentat un profesor bun îi dezvoltă şi îi susţine pasiunea pentru muzică şi înţelegerea pentru arta sunetelor. Căci acel copil va deveni artistul care, obligatoriu, va trebui să se descurce mai tîrziu singur în viaţă. Un bun profesor îl învaţă cum să reuşească acest lucru. Un astfel de profesor am avut norocul să găsesc la Viena, el se numeşte Heinz Medjimoric, este un pedagog şi un psiholog extraordinar. A ştiut cum să îmi canalizeze temperamentul cu rezultate optime în muzică şi în viaţa de toate zilele. A ştiut să îmi dea sfaturile potrivite pentru cele mai diferite situaţii: cum te comporţi pe scenă şi în afara ei, cum relaţionezi cu oamenii, cu dirijorii, cu impresarul, cum te prezinţi la un concurs, cu cine trebuie să vorbeşti şi cu cine nu, cum creezi o relaţie profesională şi cum o păstrezi pentru un timp îndelungat… Există repere în afara timpului, ce rămîn mereu valabile chiar în condiţiile unei vieţi cu o agitaţie şi cu un ritm de desfăşurare absolut nebune. Am reuşit să ajung să îi văd pe toţi oamenii egali, nu am nici un fel de prejudecată. Mă port la fel cu un dirijor faimos sau cu portarul care îmi deschide uşa la intrarea artiştilor. Păşesc spre fiecare om cu acelaşi respect. Nu mi se răspunde întotdeauna la fel, dar… Îmi amintesc de dirijori tirani care îmi spun mie, solistului, eu fac aşa, eu vreau aşa…, şi solistul trebuie să execute. O perioadă a trebuit să tac şi să accept, acum însă nu îmi pot reprima o reacţie… cinică sau una ironică şi rămîn fermă pe poziţia mea. Odată am rugat un dirijor să spună violonceliştilor să cînte cu mai multă expresivitate partitura lor din partea a doua a Concertului de Schumann (era chiar tema), iar maestrul s-a întors brusc spre mine şi a ţipat isteric „Eu dirijez aici!“, la care, brusc, am tăcut cu toţii. Totuşi, acestea sînt cazuri destul de rare. Am avut norocul să mă înţeleg foarte bine cu majoritatea dirijorilor cu care am cîntat. Un dirijor adevărat ar trebui să spună: eu nu sînt şeful absolut, eu sînt numai mediatorul între orchestră şi solist, toţi alcătuim un tot în care, din punctul de vedere al muzicii, avem obligaţii, drepturi şi importanţă egale. Nu mă consider într-un concert cu solist, conducător de pluton. Ascult mereu ce se întîmplă în orchestră, mai ales în Concertul de Liszt sînt atîtea solouri la oboi, la flaut, la trompete, la corzi… Cînd aceste instrumente se află în prim-plan, iar pianul acompaniază doar, nu văd altă soluţie decît să mă retrag, chiar solist fiind, în plan secund. Există însă şi situaţii în care trebuie să fiu în faţă şi atunci cer, aştept de la colegii mei din orchestră să mă susţină. Mai este apoi şi legătura cu totul specială cu publicul, căci, în cele din urmă, pentru el cîntăm. Am acum cîţiva elevi în Elveţia şi le spun mereu: fiţi conştienţi, cîntaţi pentru oameni – fie că este profesorul, fie că sînt prieteni sau ascultători în sala de concert. Unii se pricep la muzică, alţii nu. Este ca şi cum ai vorbi fiecăruia după capacitatea lui de a te înţelege. Şi le vorbeşti cald, convingător, respectuos, pe înţelesul lor, astfel încît muzica să ajungă la fiecare, să bucure pe fiecare. Mi-aş dori ca publicul să fie atît de impresionat de muzică, încît să ajungă să uite cine cîntă, să uite numele solistului şi să reţină doar bucuria întîlnirii cu compozitorul şi capodopera lui. Căci, dacă nu ar fi fost compozitorul, nu ar fi fost nici muzica şi nu ar fi avut loc nici concertul. Aceasta este ierarhia corectă a înlănţuirii etapelor în ordinea importanţei lor reale.

Ce ar mai trebui să ştie astăzi un pianist care aspiră la o carieră internaţională?

Trebuie neapărat să ştie să facă muzică de cameră şi acompaniament. Trebuie să ştie să dea pentru a putea, mai apoi, primi. Trebuie să predea, căci pedagogia te ajută să stai într-o permanentă conversaţie cu tine însuţi, punînd întrebări, dînd răspunsuri, căutînd soluţii şi moduri cît mai eficiente de exprimare. Trebuie ca experienţa ta să ajungă la generaţiile de artişti ce te urmează. Concurenţa este dură. Numărul pianiştilor buni şi foarte buni ce se află în diferite faze ale activităţii şi carierei este foarte mare... Sînt foarte puţini însă pianiştii care, pe mine, personal, mă impresionează. Nu spun asta pentru că eu sînt pianistă sau pentru că ţin prea mult la propriile idei – acesta este un pericol pe care încerc în fiecare zi să îl evit şi să îmi păstrez cît mai curată obiectivitatea profesională. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este că, în întreaga lume, se cîntă mereu şi mereu aceleaşi partituri. Or, pianiştilor le stă la dispoziţie un repertoriu imens şi deosebit de variat, ce nu poate fi învăţat nici într-o întreagă viaţă de om...

Da, dar nu este mai puţin adevărat că publicul dărîmă uşile la... Ceaikowski, oriunde şi oricînd!

Asta e problema! Dar noi trebuie să fim cei care educă publicul, nu publicul are sarcina să ne educe pe noi! Mai mult sau mai puţin pot accepta în acest sens, o relaţie de reciprocitate. Eu am pus odată, într-un program, în America, alături de Rahmaninov şi de Beethoven, o lucrare de Messiaen. La două minute după ce am expediat agentului meu propunerea de program am primit răspunsul lui prin care întreba direct dacă vreau să am sălile goale, căci e convins că publicul nu vine la concertul care îl are pe Messiaen pe afiş. Am acceptat ca lucrarea să nu fie inclusă în program dar, în seara de recital, după Beethoven şi înainte de pauză, m-am adresat publicului şi am spus: „Acum, voi cînta pentru dumneavoastră patru Preludii de Messiaen, este anul Messiaen şi eu ador muzica aceasta. Cei care doresc să părăsească sala, o pot face acum, liniştiţi“. O singură persoană s-a ridicat şi a ieşit. Şi eu am cîntat Preludiile de Messiaen în faţa unei săli pline, care a aplaudat sincer la sfîrşit. Ca o concluzie firească, spun că pianiştii de astăzi trebuie să aibă şi mai mult curaj şi mai multă personalitate atunci cînd îşi alcătuiesc repertoriul de concert şi recital. Toată lumea ar avea numai de cîştigat. În acest sens, am toată admiraţia pentru publicul american, mult mai deschis şi mult mai flexibil decît cel european.

Nu pot să închei acest interviu fără să vă întreb care sînt dorinţele pentru viitor – doar sîntem la început de an.

Doresc ca totul să continue, pe plan profesional, aşa cum este şi acum. Dar cea mai mare dorinţă este ca fetiţa mea de doi ani, Ştefania, să fie sănătoasă şi să pot să o cresc aşa cum vreau şi aşa cum se cuvine.

Cine stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani? Cantand "Desteapta-te romane!".

Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul "Boala si moartea lui Mihai Eminescu":

"Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!"(...) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: <<...Asta m-a omorat!>>. "

Mircea Cantor la MoMA, NY City

 


Intr-o recenta vizita la Museum of Modern Art (MoMA) din New York City, am avut deosebita placere sa-l descopar pe Mircea Cantor prin intermediul unei piese ale sale, recent achizitionata in colectia permanenta a mai sus numitului muzeu. Piesa cu pricina, intitulate Departure, este inclusa si aici.

Nu stiu exact de ce MoMA i-a acordat un spatiu asa generos lui Cantor, dupa cum nu pot sa stiu nici motivele celor care se opreau sa vizioneze Departure, insa pot spune motivele mele pentru a o saluta. Pentru a le citi da click pe comentarii dupa ce vei fi vazut piesa lui Mircea Cantor!