Scrisoarea Deschisa a Hertei Muller catre Horia Roman Patapievici
Draga Horia Patapievici,
Dupa cum reiese din programul Intitutului Cultural Roman vor veni la "Academia de vara" a ICR Berlin in aceasta luna Andrei Corbea Hoisie si Sorin Antohi. Antohi este chiar "directorul" acestui colocviu.
Este scandalos faptul ca Romania se prezinta in Germania cu aceste doua persoane care pe timpul dictaturii au lucrat cu serviciul de securitate roman.
In Germania s-a discutat timp de mai multi ani despre problema informatorilor STASI si au fost trase consecintele in toate domeniile: fostii informatori nu pot ocupa functii in cadrul universitatilor, la ziare si la institutiile culturale.
Daca ICR-ul se prezinta in Germania cu aceste persoane isi va cauza daune ireparabile siesi, iar participantii germani vor fi folositi doar pentru lustruirea imaginii unor agenti deconspirati.
Se pune intrebarea cum ii vor prezenta angajatii ICR Berlin invitatilor la scoala de vara pe partenerii de discutie romani: Corbea Hoisie - profesor si agent de Securitate cu o activitate indelungata si Sorin Antohi - oaspete al unor universitati europene timp indelungat cu un titlul de doctor falsificat si cu publicatii fictive? Si ce vor relata presei germane? Sau mai bine zis: ce nu vor relata?
Crede ICR-ul ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?
Ce inseamna sa fii intelectual in Romania de azi? Ce s-a ales din promisiunile Romaniei facute cu ocazia integrarii in UE?
ICR-ul de la Berlin reprezinta vitrina Romaniei in Germania - dar de fapt se prezinta drept vitrina unui trecut care nu mai apune. Cine va prelua raspunderea pentru acest fapt? De la caderea lui Ceausescu fiecare institutie in Romania are propria raspundere si influenteaza felul in care se traieste in contextul libertatii castigate pentru care au murit sute de oameni!
Am sperat ca Romania se va normaliza in final (dupa atata timp si dupa atatea sanse pierdute), cel putin in domeniul cultural.
Ma doare si ma infurie faptul ca se intampla exact contrariul.
Promit ca nu voi mai calca pragul ICR la Berlin - si nu voi fi singura care va proceda astfel.
Cu salutari cordiale,
Herta Muller
Replica ICR
Explicatiile lui Horia Roman Patapievici privindu-i pe Andrei Corbea-Hoisie, fost ambasador la Viena si membru al conducerii Fundatiei Soros, deconspirat de CNSAS abia anul trecut ca infiltrat de Securitatea in grupul disidentilor de la Iasi şi Sorin Antohi, membru fondator al GDS, fost membru al conducerii Fundatiei Soros, fost membru al Comisiei Tismaneanu, fost profesor "doctor" la Universitatea Central Europeana de la Budapesta si fost spion al disidentului anticomunist Dan Petrescu.
Şcoala de vară "Germania şi Romania: Transferuri academice, culturale şi ideologice", organizată la Berlin intre 19 şi 25 iulie 2008 de ICR-Berlin, nu a atras atenţia prin calitatea ei (excepţională), ci prin prezenţa a doi foşti informatori ai Securităţii intre participanţi (A. Corbea-Hoişie, care a fost invitat in calitatea sa de profesor la Institutul de romanistică al Universităţii din Viena, şi S. Antohi, unul dintre organizatorii şcolii de vară, in calitatea sa de preşedinte executiv al Institutului pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural, Arbor- Mundi, Bochum).
S-a sugerat in presă că prezenţa lor acolo ar ilustra intenţia ICR de a promova in străinătate informatorii fostei Securităţi ori ar reflecta clientelismul conducerii ICR, care işi promovează prietenii. Această perspectivă este deopotrivă falsă şi răuvoitoare. De cand conduc această instituţie (ianuarie 2005), ICR nu a manifestat nici un fel de partizanat, nici politic, nici ideologic, nici artistic, nici amical şi, aş adăuga, nici moral. Dimpotrivă, a observat o strictă neutralitate: dovadă evantaiul extrem de larg de artişti şi formule artistice, care a caracterizat programele susţinute de ICR.
Aşa cum nu face judecăţi asupra formulelor estetice propuse de artişti, ICR nu face judecăţi morale asupra ideologiei ori convingerilor lor. Cat despre afirmaţia că ICR, cu prilejul acestei Şcoli de vară, ar exporta informatorii Securităţii, ea este complet tendenţioasă. Ceea ce exportă m este conceptul unui program de studii romano-german integrat, care include o conferinţă şi o Şcoală de vară pentru studenţii avansaţi (doctoranzi şi postdoctoranzi din patru ţări, Romania, Moldova, Ucraina şi Germania; participanţii au fost selectaţi pe baza unui concurs, vezi www.rki-berlin.de), cărora li se oferă posibilitatea să lucreze sub indrumarea unor excepţionali cercetători din Germania, Romania şi Israel (Jörn Rüsen, Jürgen Kocka, Moshe Idel, Armin Heinen, Stefan Troebst, Violeta Barbu, Klaus Bochmann, Dietmar Müler, Anke Pfeifer, Vasile Dumbravă, Andrei Corbea-Hoişie, Sorin Antohi).
Conceptul acestei şcoli de vară le aparţine celor trei directori (Rüsen, Bochmann, Antohi), iar profesorul Rüsen a insistat asupra colaborării cu Sorin Antohi. ICR a finanţat acest proiect pentru că este foarte bun şi, evident, nu pentru că Antohi şi Corbea-Hoşie sunt foşti informatori. Mă intreb: ICR ar fi putut respinge un asemenea proiect, cu argumentul că nu lucrează cu Sorin Antohi ori Corbea- Hoişie (să nu uităm, totuşi, de valoarea lor profesională), in condiţiile in care partenerii germani nu numai că nu au ridicat obiecţii morale la acest fapt, ci, in cazul lui Antohi, au optat explicit pentru colaborarea cu el, in calitate de co-director al Şcolii?
In Romania nu există un cadru legal in virtutea căruia cetăţenii romani care au fost informatori ai Securităţ ii să fie excluşi din viaţa publică ori academică. Din acest motiv, indiferent care i-ar fi fost scrupulele, ICR nu putea să adopte decat poziţia neutră. Astfel incat, valoarea ştiinţifică a profesorilor, decizia acestora de a nu ţine seama de trecutul celor doi colegi romani, precum şi posibilitatea oferită tinerilor studioşi din patru ţări de a lucra cu somităţi ale ştiinţei sub auspiciile ICR-Berlin au fost motivele care, in cele din urmă, au prevalat in decizia ICR de a finanţa această Şcoală de vară.
Horia Roman Patapievici
Ştefan Iordache: ultimul interviu
Rar te sună Ştefan Iordache. Şi trebuie să fie ceva important.. Asta se întîmplă acum! De la celălalt capăt al firului, maestrul mă întreabă despre o anume serată mondenă pe care nu vrea să o frecventeze. Îl invit pe loc la interviu şi mă şochează. "Hai să o facem, va fi ultimul meu interviu”. În timp ce conduc maşina spre localitatea de lîngă Bucureşti unde stă, mă întreb ce l-a mîniat atît de tare.
Intru în satul păzit de pădure, în care stă maestrul. E alt aer decît în Capitală, deşi nu sîntem departe. Înţeleg de ce a fugit aici. Ne aşteaptă în poartă şi ne invită într-un superb univers arhaic, în care s-a retras. Aici pregăteşte rolurile, citeşte, îngrijeşte via, cultivă meri, face vin, taie iarba. Revine la matcă.
E ultimul interviu?
Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.
De ce?
Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă.. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?
Dar sînteţi un reper pentru România!
Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă..
Dar poate că nu o merită.
Eu ştiu? Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!
După părerea mea, vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine.Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sînii goi, pozată în porumb, e?
Eu cred că nu, maestre. Vă înţeleg. Tabloidele greşesc cînd umflă personaje gen Alina Plugaru.
Cine e fata asta? După nume, o fi bună să-mi are niţel pămîntul?
Mă îndoiesc.
Vezi cum e cu vedeta? Poţi să o pui pe fata asta lîngă Radu Beligan şi Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul pentru care ei nu se consideră vedete şi acelaşi lucru cred şi eu. Eu nu mai vreau în această lume.
Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată.
Da. Acest loc este ca o mînă. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul "Glissando”. Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?
Putem intra în pivniţă?
Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.
Înseamnă că intraţi rar acolo.
Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.
L-aţi lucrat singur?
Nu. Nu uita că eu sînt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii,
Trebuie cîntat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.
E o tradiţie cîntatul vinului?
Nu, dar cred că, decît să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.
V-a plăcut şueta.
Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului.
Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei.
Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.
Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Cînd am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat pe păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos.
Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale.
Nu era departe de adevăr. Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joaacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.
Oamenii privesc altfel teatrul?
Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală rezultă că sînt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întîmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să rîdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca "Vacanţa Mare”, "La bloc”. Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu să-l critice!
Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?
Pe nimeni. Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.
Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?
Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.
Şi de ce n-aţi încercat?
Am încercat. Cine naiba o fi inventat cîrciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cîrciumă, zisă "La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.
Aveţi nostalgii?
Nu am decît nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul ei.
Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.
Da. Pentru mine, schimbarea a venit tîrziu. E bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două sisteme şi nici nu ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost înţeleasă.
Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?
M-ai lovit în punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat vîltoarea vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare tîmpenie din viaţa mea.
Aţi avut însă prieteni.
Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.
Nu-mi spuneţi nimic de cele trei pisici ale dumneavoastră?
Te rog, sînt chiar nişte vedete. S-a pripăşit pe lîngă mine şi le-am crescut cu drag. Oamenii îmi aruncau pisici peste gard, pentru că ştiu că-mi plac.
(Dincolo de verandă, în casă, doamna Mihaela, soţia maestrului, citeşte "Confidenţial”, iar lîngă ea toarce un motan negru, Cascarache, preferatul lui Ştefan Iordache. Aflăm că cel gri, care a dormit tolănit pe scară tot timpul, pe nume Makelele, atacă supremaţia în sufletul stăpînului. Al treilea pare a fi plecat.)
Aţi renunţat la casa din Bucureşti?
Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem de rîsul Bangladesh-ului..
Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.
Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.
Care e sensul vieţii?
Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.
Sînteţi mulţumit de viaţă?
Sînt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.
După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.
Se pare că da.
Intru în satul păzit de pădure, în care stă maestrul. E alt aer decît în Capitală, deşi nu sîntem departe. Înţeleg de ce a fugit aici. Ne aşteaptă în poartă şi ne invită într-un superb univers arhaic, în care s-a retras. Aici pregăteşte rolurile, citeşte, îngrijeşte via, cultivă meri, face vin, taie iarba. Revine la matcă.
E ultimul interviu?
Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.
De ce?
Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă.. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?
Dar sînteţi un reper pentru România!
Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă..
Dar poate că nu o merită.
Eu ştiu? Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!
După părerea mea, vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine.Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sînii goi, pozată în porumb, e?
Eu cred că nu, maestre. Vă înţeleg. Tabloidele greşesc cînd umflă personaje gen Alina Plugaru.
Cine e fata asta? După nume, o fi bună să-mi are niţel pămîntul?
Mă îndoiesc.
Vezi cum e cu vedeta? Poţi să o pui pe fata asta lîngă Radu Beligan şi Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul pentru care ei nu se consideră vedete şi acelaşi lucru cred şi eu. Eu nu mai vreau în această lume.
Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată.
Da. Acest loc este ca o mînă. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul "Glissando”. Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?
Putem intra în pivniţă?
Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.
Înseamnă că intraţi rar acolo.
Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.
L-aţi lucrat singur?
Nu. Nu uita că eu sînt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii,
Trebuie cîntat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.
E o tradiţie cîntatul vinului?
Nu, dar cred că, decît să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.
V-a plăcut şueta.
Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului.
Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei.
Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.
Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Cînd am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat pe păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos.
Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale.
Nu era departe de adevăr. Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joaacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.
Oamenii privesc altfel teatrul?
Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală rezultă că sînt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întîmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să rîdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca "Vacanţa Mare”, "La bloc”. Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu să-l critice!
Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?
Pe nimeni. Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.
Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?
Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.
Şi de ce n-aţi încercat?
Am încercat. Cine naiba o fi inventat cîrciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cîrciumă, zisă "La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.
Aveţi nostalgii?
Nu am decît nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul ei.
Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.
Da. Pentru mine, schimbarea a venit tîrziu. E bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două sisteme şi nici nu ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost înţeleasă.
Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?
M-ai lovit în punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat vîltoarea vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare tîmpenie din viaţa mea.
Aţi avut însă prieteni.
Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.
Nu-mi spuneţi nimic de cele trei pisici ale dumneavoastră?
Te rog, sînt chiar nişte vedete. S-a pripăşit pe lîngă mine şi le-am crescut cu drag. Oamenii îmi aruncau pisici peste gard, pentru că ştiu că-mi plac.
(Dincolo de verandă, în casă, doamna Mihaela, soţia maestrului, citeşte "Confidenţial”, iar lîngă ea toarce un motan negru, Cascarache, preferatul lui Ştefan Iordache. Aflăm că cel gri, care a dormit tolănit pe scară tot timpul, pe nume Makelele, atacă supremaţia în sufletul stăpînului. Al treilea pare a fi plecat.)
Aţi renunţat la casa din Bucureşti?
Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem de rîsul Bangladesh-ului..
Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.
Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.
Care e sensul vieţii?
Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.
Sînteţi mulţumit de viaţă?
Sînt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.
După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.
Se pare că da.
logica in-actiunii umane
Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin. Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi - tot cu blugi.Nu-i nimic - ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertzan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4x4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati.A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat nevasta noua: blonda, frumoasa, tanara. Noi - tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan. Vecinul si-a imbracat soata cu o garderoba intreaga si cu blanuri, basca bijuteriile. Noi ne-am imbracat spiritul citind din Eclesiast. In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi si piscina. Am rezistat si de dataaceasta eroic citind Richard III. A urmat o a doua vila - la munte. Dupa ce am vazut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia - la mare: am recurs la Invierea lui Tolstoi, al carei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi si Declaratia de iubire a lui Gabriel Liiceanu. Ne-am simtit cu mult mai bine.L-au dat la televizor la o emisiune foarte populara. Ne-am stapanit emotia cu o portie de Caragiale. L-au dat a doua oara cu mare succes: am fi suferit daca nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomarasvamy, Cartea lui Iov si Cazul Wagner al lui Nietzsche.Asa a trecut ceva mai mult timp... Vecinul isi lua case, masini, iahturi, gagici. Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era stransa, dar echilibrata. In sfarsit, intr-o zi l-au aratat cu catuse la maini, umflat de PNA. Am rasfoit atunci fericiti Apocalipsul. Dar peste vreo doua saptamani, vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid .Scarbiti, ne-am uitat in biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie. Acelasi rezultat: citiseram toate cartile.Si atunci ne-a cuprins invidia...
Alexandru Dabija cu Iolanda MALAMEN
Alexandru Dabija, ce inseamna teatrul, in acest inceput de mileniu?
Alexandru Dabija, din ce in ce mai des revine aceasta intrebare si treaba asta, de obicei, are doua suporturi: unul este spaima de concurenta si al doilea e problema identitara. Dar ce sa-ti raspund la intrebarea "ce cred eu despre asta"? ei bine, eu cred ca teatrul este o acoperire a nevoii de divertisment si, apoi, o expresie a nevoii de a fi impreuna. Asta, bineinteles, din punctul de vedere al publicului. La artisti problema e de rutina, de educatie si de cultura.
Nu te nelinisteste latura efemera a teatrului?
Nu ma nelinisteste. M-am gandit adeseori de ce marii creatori de teatru au simtit nevoia sa-si transpuna spectacolele sau gandurile teatrale pe pelicula. Un soi de concluzie ar fi ca o neliniste in fata efemerului activitatii teatrale exista. Cred totusi ca singurul suport autentic pentru un spectacol de teatru este memoria spectatorului. Orice punct unic de vedere asupra unui spectacol este fals. E adevarat ca frustrarile cresc odata cu progresul. Pe cat isi da omul seama de propria nimicnicie, pe atat creste in el dorinta de a lasa urme.
Si noi care traim cu iluzia ca "progresul" adauga forta si contur culturii!
Noile tehnologii ne dau iluzia ca putem lasa in urma noastra produse culturale pentru desfatarea urmasilor. Cred ca este un lucru cat se poate de fals, ca si selectia pe care istoria culturii o face. Vorbim astazi despre Biblioteca din Alexandria ca si cum am putea merge maine sa o vizitam. si atunci, ma intreb: in ce masura Casa Poporului sau marile spectacole de pe stadioane vor ramane acte de cultura sau de civilizatie?
Intr-adevar, un mare semn de intrebare.
Si in teatru ca si in celelalte arte, agresiunea comerciala vine din dorinta irepresibila de nou, ajungandu-se adesea la hilar, la stanjenitor, la eroare.
Da, teatrul nu face figura aparte intre celelalte arte supuse toate agresivitatii comercialului, tehnologiei si eternei prostii omenesti. Ma amuza de asemenea spectacolele de teatru vazute la cinema (ma opresc la un singur exemplu: "Dogville"), sau nenumaratele filme proiectate in spectacole de teatru. Teatrul a fost intotdeauna indeajuns de smecher (spun smecher in sensul de nevoit) incat sa cuprinda tot ce putea fi folosit de primprejur.
Cu toate ingredientele, cu tot fardul?
Da, cu tot ce inseamna forma de spectacol la ora asta.
Mai exista oare ceva nefolosit, netrait, nebagat in seama in teatru?
Nu. Efortul de originalitate este, dupa mine, expresia panicii de care este cuprins orice diletant dupa o oarecare vreme. Panica diletantului se traduce in lucruri hibride, ba, de multe ori, chiar monstruoase.
Ca orice om de teatru ai temeri, obsesii, anxietati, bucurii. Cum te mantui de ele?
Am, trebuie sa recunosc, mai multe anxietati decat obsesii. Cel mai mult imi e teama de fuga de idei. Nu ma tem in schimb foarte tare de repetitii Putem vedea legatura tainica intre sensurile multiple ale cuvantului "repetitie". La teatru, repetitiile sunt uneori obositoare pentru ca iti contureaza limpede conditia mizera de interpret. Cand ajungi la repetitia unor teme sau obsesii, poti sa ajungi rar la bucuria conditiei de interpretare. De aceea nu am avut niciodata revelatii sau momente faste.
Poate ca esti prea cerebral...
E invers. Am inghitit foarte mult si totul deodata. Ideea de teatru s-a asezat in mine prin practica. De aceea imi place in continuare sa sustin cu tandrete ca, pentru mine teatrul este o meserie. Deciziile spirituale majore au venit subtil, intotdeauna prin lectura. Din poezie, filozofie, proza. Am cunoscut bucuria de-a face teatru inainte de-a pricepe exact ce e teatrul. Asta m-a ferit de blocajul intrebarilor fara rost. Nu inseamna insa ca nu mi-am pus aceste intrebari, ci ca nu m-am proptit definitiv in ele. Cred ca asta e valabil pentru orice vocatie.
Citesti teatrul care se publica astazi in Romania?
In masura in care el circula, citesc. Nu sistematic si profesionist, ci mai mult intamplator si, deseori sentimental. Nu mi-am cultivat capacitatea sau organul de a depista textele bune. Intr-un cuvant citesc teatru mai cu seama in Arghezi.
Ce inseamna in teatru, a risca?
Sa nu te supui gustului public, mai ales atunci cand acesta derapeaza ingrijorator viciilor si modei, la care o cultura minora se inchina uneori dezgustator. Sa numesc insa si un defect capital: sa nu mai ai continut si autenticitate, si sa nu mai tii cont de ele.
Dintre toate iubirile, vizavi de dramaturgi, care este cea mai mare?
Beckett. Beckett si numai Beckett. De altfel vorbesc de la sine punerile in scena. "Ultima banda a lui Krapp" si "Asteptandu-l pe Godot"...
Este regizorul astazi mai putin entuziast?
N-as vrea sa sune a resentiment, dar face cam putin. Edificiul ridicat in jurul spectacolului de teatru prin eforturi comerciale, retea de festivaluri, prin eforturi critice sau eseistice, a inabusit incet, incet libertatea creatorului de teatru, spectacolul ca produs cultural, fiind un bun care promoveaza ceea ce se vinde. Sunt adulate confuzii mari intre autentic si exotic, intre profund si abscons si, in final, se ajunge la interese comerciale derizorii sau marisoare. Pe langa spectacol traieste deja foarte multa lume. Traiesc foarte multi intermediari de dupa care abia se mai zaresc marii creatori, daca nu cumva vedem doar numele lor.
Mai ramane eterna magie?
Magia ramane intotdeauna prezenta in timpul spectacolelor si se reactiveaza uneori, in ciudata noastra memorie.
Ce gen de spectacole rezista cel mai mult?
Sunt spectacolele care se adreseaza gustului de mijloc. Cand spun "gust de mijloc" nu inseamna neaparat popular, ci inseamna gustul pentru experimente indoielnice.
Te-ai vazut vreodata, ca in vremurile pline de candoare ale teatrului, in ipostaza de-a dirija un teatru ambulant?
Imi permit fantezia maxima: sa mi-l inchipui perfect. Eu insumi sunt ambulant, e adevarat fara rulote si covoras drept scena. Am lucrat mai peste tot in tara si, de aceea cred ca o conditie esentiala a teatrului e miscarea.
De unde vine criza teatrului de repertoriu?
Din nepotrivirea fundamentala a artistului "ambulant", cu fixarea lui intr-o institutie culturala. Institutiile culturale sunt nocive pentru artisti fiindca nu li se potrivesc. Cum sa li se potriveasca unor oameni care se vor liberi, niste institutii care cand ii ignora, cand le pun lanturi?
Cu ce-ai vrea sa stimulezi pofta de teatru a spectatorului?
Visul meu este un spectacol pentru copii, ceva intre basm, feerie, balet s.a.m.d. Nu-l am foarte bine conturat in minte, dar sper sa-i dau viata intr-un viitor apropiat.
Alexandru Dabija, daca nu deveneai regizor, ce crezi ca ai fi facut in viata?
Sunt convins ca oricum as fi fost un soi de actor, orice slujba mi-ar fi dat viata.
Nasul după N.V. Gogol Muzica: Ada Milea, Bogdan Burlăcianu Regia: Alexandru Dabija Scenografia: Andu Dumitrescu
Alexandru Dabija, din ce in ce mai des revine aceasta intrebare si treaba asta, de obicei, are doua suporturi: unul este spaima de concurenta si al doilea e problema identitara. Dar ce sa-ti raspund la intrebarea "ce cred eu despre asta"? ei bine, eu cred ca teatrul este o acoperire a nevoii de divertisment si, apoi, o expresie a nevoii de a fi impreuna. Asta, bineinteles, din punctul de vedere al publicului. La artisti problema e de rutina, de educatie si de cultura.
Nu te nelinisteste latura efemera a teatrului?
Nu ma nelinisteste. M-am gandit adeseori de ce marii creatori de teatru au simtit nevoia sa-si transpuna spectacolele sau gandurile teatrale pe pelicula. Un soi de concluzie ar fi ca o neliniste in fata efemerului activitatii teatrale exista. Cred totusi ca singurul suport autentic pentru un spectacol de teatru este memoria spectatorului. Orice punct unic de vedere asupra unui spectacol este fals. E adevarat ca frustrarile cresc odata cu progresul. Pe cat isi da omul seama de propria nimicnicie, pe atat creste in el dorinta de a lasa urme.
Si noi care traim cu iluzia ca "progresul" adauga forta si contur culturii!
Noile tehnologii ne dau iluzia ca putem lasa in urma noastra produse culturale pentru desfatarea urmasilor. Cred ca este un lucru cat se poate de fals, ca si selectia pe care istoria culturii o face. Vorbim astazi despre Biblioteca din Alexandria ca si cum am putea merge maine sa o vizitam. si atunci, ma intreb: in ce masura Casa Poporului sau marile spectacole de pe stadioane vor ramane acte de cultura sau de civilizatie?
Intr-adevar, un mare semn de intrebare.
Si in teatru ca si in celelalte arte, agresiunea comerciala vine din dorinta irepresibila de nou, ajungandu-se adesea la hilar, la stanjenitor, la eroare.
Da, teatrul nu face figura aparte intre celelalte arte supuse toate agresivitatii comercialului, tehnologiei si eternei prostii omenesti. Ma amuza de asemenea spectacolele de teatru vazute la cinema (ma opresc la un singur exemplu: "Dogville"), sau nenumaratele filme proiectate in spectacole de teatru. Teatrul a fost intotdeauna indeajuns de smecher (spun smecher in sensul de nevoit) incat sa cuprinda tot ce putea fi folosit de primprejur.
Cu toate ingredientele, cu tot fardul?
Da, cu tot ce inseamna forma de spectacol la ora asta.
Mai exista oare ceva nefolosit, netrait, nebagat in seama in teatru?
Nu. Efortul de originalitate este, dupa mine, expresia panicii de care este cuprins orice diletant dupa o oarecare vreme. Panica diletantului se traduce in lucruri hibride, ba, de multe ori, chiar monstruoase.
Ca orice om de teatru ai temeri, obsesii, anxietati, bucurii. Cum te mantui de ele?
Am, trebuie sa recunosc, mai multe anxietati decat obsesii. Cel mai mult imi e teama de fuga de idei. Nu ma tem in schimb foarte tare de repetitii Putem vedea legatura tainica intre sensurile multiple ale cuvantului "repetitie". La teatru, repetitiile sunt uneori obositoare pentru ca iti contureaza limpede conditia mizera de interpret. Cand ajungi la repetitia unor teme sau obsesii, poti sa ajungi rar la bucuria conditiei de interpretare. De aceea nu am avut niciodata revelatii sau momente faste.
Poate ca esti prea cerebral...
E invers. Am inghitit foarte mult si totul deodata. Ideea de teatru s-a asezat in mine prin practica. De aceea imi place in continuare sa sustin cu tandrete ca, pentru mine teatrul este o meserie. Deciziile spirituale majore au venit subtil, intotdeauna prin lectura. Din poezie, filozofie, proza. Am cunoscut bucuria de-a face teatru inainte de-a pricepe exact ce e teatrul. Asta m-a ferit de blocajul intrebarilor fara rost. Nu inseamna insa ca nu mi-am pus aceste intrebari, ci ca nu m-am proptit definitiv in ele. Cred ca asta e valabil pentru orice vocatie.
Citesti teatrul care se publica astazi in Romania?
In masura in care el circula, citesc. Nu sistematic si profesionist, ci mai mult intamplator si, deseori sentimental. Nu mi-am cultivat capacitatea sau organul de a depista textele bune. Intr-un cuvant citesc teatru mai cu seama in Arghezi.
Ce inseamna in teatru, a risca?
Sa nu te supui gustului public, mai ales atunci cand acesta derapeaza ingrijorator viciilor si modei, la care o cultura minora se inchina uneori dezgustator. Sa numesc insa si un defect capital: sa nu mai ai continut si autenticitate, si sa nu mai tii cont de ele.
Dintre toate iubirile, vizavi de dramaturgi, care este cea mai mare?
Beckett. Beckett si numai Beckett. De altfel vorbesc de la sine punerile in scena. "Ultima banda a lui Krapp" si "Asteptandu-l pe Godot"...
Este regizorul astazi mai putin entuziast?
N-as vrea sa sune a resentiment, dar face cam putin. Edificiul ridicat in jurul spectacolului de teatru prin eforturi comerciale, retea de festivaluri, prin eforturi critice sau eseistice, a inabusit incet, incet libertatea creatorului de teatru, spectacolul ca produs cultural, fiind un bun care promoveaza ceea ce se vinde. Sunt adulate confuzii mari intre autentic si exotic, intre profund si abscons si, in final, se ajunge la interese comerciale derizorii sau marisoare. Pe langa spectacol traieste deja foarte multa lume. Traiesc foarte multi intermediari de dupa care abia se mai zaresc marii creatori, daca nu cumva vedem doar numele lor.
Mai ramane eterna magie?
Magia ramane intotdeauna prezenta in timpul spectacolelor si se reactiveaza uneori, in ciudata noastra memorie.
Ce gen de spectacole rezista cel mai mult?
Sunt spectacolele care se adreseaza gustului de mijloc. Cand spun "gust de mijloc" nu inseamna neaparat popular, ci inseamna gustul pentru experimente indoielnice.
Te-ai vazut vreodata, ca in vremurile pline de candoare ale teatrului, in ipostaza de-a dirija un teatru ambulant?
Imi permit fantezia maxima: sa mi-l inchipui perfect. Eu insumi sunt ambulant, e adevarat fara rulote si covoras drept scena. Am lucrat mai peste tot in tara si, de aceea cred ca o conditie esentiala a teatrului e miscarea.
De unde vine criza teatrului de repertoriu?
Din nepotrivirea fundamentala a artistului "ambulant", cu fixarea lui intr-o institutie culturala. Institutiile culturale sunt nocive pentru artisti fiindca nu li se potrivesc. Cum sa li se potriveasca unor oameni care se vor liberi, niste institutii care cand ii ignora, cand le pun lanturi?
Cu ce-ai vrea sa stimulezi pofta de teatru a spectatorului?
Visul meu este un spectacol pentru copii, ceva intre basm, feerie, balet s.a.m.d. Nu-l am foarte bine conturat in minte, dar sper sa-i dau viata intr-un viitor apropiat.
Alexandru Dabija, daca nu deveneai regizor, ce crezi ca ai fi facut in viata?
Sunt convins ca oricum as fi fost un soi de actor, orice slujba mi-ar fi dat viata.
Nasul după N.V. Gogol Muzica: Ada Milea, Bogdan Burlăcianu Regia: Alexandru Dabija Scenografia: Andu Dumitrescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)