Ovidiu SIMONCA publica un interviu atipic in Observator cultural, cu Nora IUGA...
Pe Nora Iuga am cunoscut-o abia anul acesta, cind a propus revistei noastre discursul de receptie al Elfriedei Jelinek, la decernarea Premiului Nobel pe 2004. Am placut-o din primul moment, pentru dezinvoltura si dezinhibare. Apoi i-am citit citeva carti si am avut sentimentul ca citesc o autoare care isi traieste cu incandescenta fiecare moment. Scinteia care a declansat interviul a fost o stire venita din Suedia, care anunta ca domnul Knut Ahnlund s-a retras din comitetul de jurizare a premiilor Nobel, protestind ca Elfriede Jelinek a putut primi laurii Academiei Regale, ceea ce ar crea „confuzie in viziunea ge-nerala a literaturii ca arta“. Simbata dimineata am invitat-o la redactie pe Nora Iuga, am deschis reportofonul si ce a iesit din discutia noastra puteti citi mai departe.
Il cunoasteti pe Knut Ahnlund?
Mare lucru nu stiu despre el.
Acest domn, Knut Ahnlund, a demisionat din Academia Regala Suedeza, care acorda Premiul Nobel pentru Literatura, protestind pentru acordarea Premiului Nobel scriitoarei Elfriede Jelinek.
Numai ca domnul acela nu mai venea la intruniri de vreo zece ani.
Jelinek a primit in 2004 Premiul Nobel, dvs. ati tradus in romaneste romanul ei, Pianista. Domnul Ahnlund spune ca Pianista este „un text fara structura artistica“. Ce parere aveti de aceasta situatie?
Nu am fost socata prea tare. In jurul Premiului Nobel acordat Elfriedei Jelinek au fost nenumarate scandaluri. Mereu a fost acuzata de pornografie. Dar mi se pare o enormitate sa afirmi ca textul ei nu are structura artistica. Elfriede Jelinek mizeaza tot timpul pe scene care ating insuportabilul. Pe de alta parte, eu sint convinsa ca i s-a acordat Premiul Nobel in primul rind pentru un limbaj extraordinar. Ea este o maestra inegalabila a limbajului, are o inventivitate creatoare cum, la ora aceasta, rar exista, este imbatabila.
Apoi ar mai fi o intrebare: de ce acest domn, Knut Ahnlund, protesteaza abia la un an dupa acordarea Premiului Nobel, de ce nu s-a retras atunci?
Intrebarea este perfecta. Probabil ca, in momentul in care i s-a decernat premiul, a fost un soc pentru foarte multi. Trecind o vreme, s-au adunat nemultumirile si, pina la urma, vrind sa arate cit de demn este, Knut Ahnlund s-a retras, impulsionat si de multe alte voci care si-au exprimat protestul.
- La Elfriede Jelinek, situatiile sint de nesuportat
Ati cunoscut-o pe Elfriede Jelinek?
Nu. Antipatia de care are parte nu tine numai de felul in care scrie. Ea este o persoana cu totul si cu totul ciudata, ingrozitor de respingatoare. Nu reuseste sau nu vrea sa aiba relatii cu nimeni. Eu m-am dus la Viena si cred ca i-am dat cel putin sase telefoane. Am vorbit la conducerea Societatii Scriitorilor din Austria, care a anuntat-o ca este la Viena traducatoarea ei din Romania. I s-a spus ca vreau sa o cunosc, sa-i daruiesc si cartea. Si a refuzat de fiecare data. Am sunat-o si eu, si menajera imi spunea tot timpul ca „Doamna Jelinek nu este abordabila“.
Cum ati ajuns sa traduceti Pianista?
A fost o pura intimplare. Dupa 1990, la Editura Kriterion, care era editura scriitorilor de limba germana, un redactor m-a rugat sa traduc Pianista de Jelinek. Eu habar n-aveam de acest nume. Am acceptat, dar m-am speriat nitel, nu de pornografie, cit de limbaj, tot textul ei are o orchestratie speciala. Cred ca pregatirea ei muzicala si-a pus amprenta.
Socant e modul in care descrie mecanismul sexual! Cuvintele de desemnare a organelor sexuale nu sint socante.
Da, aveti dreptate, spre deosebire de literatura pe care o fac tinerii nostri astazi, in acesta Pianista, care a scandalizat lumea cu pornografia, nu stiu daca intilnim de mai mult de doua ori cuvintul acela rusinos spus pe sleau. La Elfriede Jelinek situatiile sint aproape de nesuportat, dar nici ele nu sint pornografice, ele au o motivatie profunda, cumplita. Exista niste traume psihice si sociale care motiveaza totul.
In cit timp ati tradus Pianista?
Nu cred ca mi-a luat mai mult de sapte luni. Eu si pe Günter Grass, cu Toba de tinichea, tot in vreo sapte luni l-am tradus.
Prima editie a fost in 1993, la Kriterion, a doua in 2004, la Polirom. La prima editie a fost vreun impact in Romania?
Nimic. Nimeni n-a citit-o, nimeni n-a comentat-o. In perioada aceea, oamenii nostri erau atit de nebuni cu evenimentele, cu mineriadele, cu Piata Universitatii, cu partidele, toata lumea citea ziare, nu aveau timp de Pianista. Eu am avut deceptia asta nu doar cu Jelinek, dar si cu un roman al meu, Sapunul lui Leopold Bloom, care, desi a luat doua premii, n-a avut nici o cronica, nimeni nu l-a citit. Acum sint fericita ca la Samuel Tastet, la Editura Est, imi apare reeditarea. Va fi ca o noua aparitie.
De cind traduceti?
Prima traducere a fost una pentru sufletul meu. Eram studenta si eram indragostita de un coleg. Si el nu stia nemteste. Eu eram innebunita, pusesem mina pe Asa grait-a Zarathustra. Nu eram eu foarte prinsa de latura filozofica, insa, din punct de vedere poetic, fraza lui Nietzsche mi se parea de o poezie uluitoare. Il iubeam pe acel coleg, voiam sa comunicam si sa-i arat si lui aceste minuni pe care le descoperisem. M-am apucat sa citesc si sa traduc ca sa-l cuceresc.
L-ati cucerit?
Da, cred ca da. Dupa aceea, prima tradu-cere publicata a fost din Strindberg, a doua din Knut Hamsun. Lucram la Editura Enciclopedica si primeau si alte propuneri de tradu-cere, de la alte edituri.
Dvs. ati facut Facultatea de Litere, ati urmat germanistica. Ati avut niste ascendente in familie?
Tatal mamei mele a fost din München, era inginer si a venit in Romania inainte de Primul Razboi Mondial. Mama mamei, bunica mea, era cintareata de opereta intr-o trupa ambulanta. S-a intimplat ca acel inginer sa se indragosteasca de bunica mea. N-a mai lasat-o sa cinte, a luat-o la Pitesti, unde el construia, nu mai stiu ce, si asa s-a nascut mama mea. Dar nu s-au casatorit. Cind a inceput razboiul, el a fost rechemat in Germania. Bunica a crescut-o pe mama, care mama era blonda si cu ochii verzi. Cind eram copil, fusesem cu parintii mei in Germania. Ei erau artisti, tata violonist si mama balerina, si ma luau cu ei peste tot. Asa am vazut Germania, la trei ani. Pina la sase ani si jumatate, am locuit mai mult in Germania, atunci am invatat limba germana, am mers si la gradinita acolo. Era perioada cind Hitler luase puterea si instaurase un regim de mare austeritate, era acel Fünfjahresplan, in care se dadeau alimente pe cartele. Prin 1938, strainii trebuia sa plece din Germania, incepeau sa simta pericolul. Noi ne-am intors in Romania, gluma se ingrosa, dar nimeni nu-si dadea totusi seama ca se va ajunge la Holocaust.
- Femeile cu bratari la glezna, de la 2 Mai, din anii ’60
V-ati intors in Romania. Cum ati trecut acel „obsedant deceniu“, anii ’50, dupa ce ati terminat facultatea?
In general, am norocul sa fiu un om care se adapteaza foarte repede la orice situatie, care se bucura de viata indiferent de conditiile in care traieste. Ca studenta, nu-mi dadeam seama ca nu este normal sa fie asa. Eu nu aveam termen de comparatie, nu cunosteam lumea decit din carti. Ma gindeam la perioada pe care o traisem in Germania, cit era Hitler la putere, si nu mi se parea ceva deosebit ce se intimpla in Romania. Trecusem prin razboi traind in Romania, cind mincam carne de cal si nici piine nu se gasea, era un fel de malai. Dupa facultate, l-am cunoscut pe barbatu-meu, eram indragostiti, eram ingrozitor de saraci, dar asta nu mai conta, ne iubeam foarte tare, aveam prieteni, scriam poezie, prietenii veneau la noi, se bea vodca, se dansa. In toata saracia noi ne simteam nemaipomenit. Dupa aceea, au venit anii ’60, cind lucrurile erau ieftine si se gaseau. La Constanta erau magazine deschise non-stop. Mincam icre negre, era bine, la 2 Mai veneau straini, veneau femei frumoase, umblau cu picioarele goale, cu fuste lungi, cu bratari la glezna, cu plete. Veneau grupuri de hippy pe plaja. Pentru noi, anii ’60 au fost de o deschidere uluitoare. Nenorocirea groaznica, pentru mine cel putin, a inceput in 1971, dupa „revolutia culturala“. Eu am primit atunci un pumn in fata si m-am dezmeticit.
Cine si de ce v-a dat pumnul?
Era Centrala Editoriala, care tinea de Consiliul Culturii. Cel care conducea Centrala Editoriala era Constantin Maciuca.
Avea si un nume predestinat: Maciuca.
Da, da. Maciuca angajase niste tineri in Centrala Editoriala. Tinerii astia erau flatati sa lucreze acolo. Numai ca in iulie 1971, acei tineri au primit cite un teanc de carti de poezie si proza. Li s-au dat anumite carti, mai ales cele ale oniricilor. Eu eram printre autorii vizati, debutasem in 1968. Maciuca primise ordin sa se citeasca acele carti, sa se faca referate si sa se puna un diagnostic. Intentia partidului era sa le interzica. Dinu Flamind se numara printre tinerii de la Centrala Editoriala, dar nu avea nici un chef sa ma incondeieze. Si i s-a spus sa scrie ca volumul meu reprezinta un „erotism morbid“, ceea ce ar fi „periculos pentru tineretul nostru revolutionar“. Asa am ajuns pe o lista neagra si nu am mai avut voie sa public, nici in reviste, nici in volum, vreme de opt ani.
Am fost retrasa din biblioteci, trecuta la Fondul Secret, si din librarii, trecuta la index. Asta a fost cea mai mare drama din viata mea. Eu as fi putut atunci sa o termin definitiv cu lite-ratura. La inceput, mi s-a parut ca am primit o distinctie, fiind interzisa. M-am gindit ca daca am devenit periculoasa pentru regim inseamna ca am o greutate. Dupa vreo doi-trei ani, cind am vazut ca nu mi se ridica pedeapsa, am inceput sa ma gindesc daca am, cu adevarat, vreo valoare. Mi-am spus ca, daca as fi reprezentat un mare talent, atunci statul nu si-ar ingadui sa ma arunce la cos. Pe mine si pe alti 30 de scriitori – si ei interzisi. Inseamna ca sint fara valoare, asa gindeam in acei ani.
- Turnam in mine vodca si asta imi stimula inspiratia
Pina acolo a mers drama dvs.?
Pina acolo. Am inceput sa ma gindesc ca nu contez pentru literatura romana si ca nimeni nu are nevoie de mine. In anii aceia de interdictie, eu n-am mai putut sa scriu. M-a salvat, o sa rideti, vodca. Noi ne intilneam in continuare, mergeam la Casa Scriitorilor, la celebra doamna Miti, si beam acolo vodca.
Eu am avut un soi de neincredere cind am citit in Romania literara aceasta marturisire publica pe care ati facut-o anul acesta, la Neptun. Ati spus acolo: „am inceput sa beau ca sa scriu, turnam vodca in mine, toate balamalele existentiale crapau dracului, creierul meu devenea un mare amfiteatru“. Si mi-am zis: oare chiar asa a fost? N-am prea crezut in acest fragment.
N-am fost niciodata o alcoolica. O data sau de doua ori pe saptamina mergeam la Casa Scriitorilor si beam doua sute de grame de vodca. Acolo se bea numai vodca.
Era suficient sa ma ametesc. Sigur ca am exagerat in ce spuneam la Neptun. Am vrut sa fac impresie, de asta am zis ca „turnam in mine vodca“. Nu ajungeam sa merg pe sapte carari, dar era o ameteala care imi stimula inspiratia. Acolo, la Casa Scriitorilor, vorbeam, il injuram pe Ceausescu, nu ne era teama, desi roia de securisti, ni se cam filfiia. Iar eu, pe hirtiute, pe servetele, scriam ce-mi venea. Ma duceam acasa si le bagam intr-un dosar. Asta a fost culmea: nu le-am aruncat. In 1979, Florin Mugur imi da un telefon: „Nora, se poate, s-a deschis armonica, vi s-a ridicat pedeapsa, adu-mi un volum“. Iar eu am gasit hirtiutele acelea, aveam volumul gata facut. Asa a aparut Opinii despre durere. Cred ca e una din cele mai bune carti de poezie pe care le-am scris. Tot volumul a fost scris in transa, sub imperiul vodcii. Dar are accente clare de revolta politica.
- La meciurile de fotbal, numai acolo vibram patriotic
Si dupa aceea, dupa 1980, cum a fost viata dvs.?
A fost iarasi total insuportabil. Cenzura s-a accentuat, situatia economica era foarte grava, nu se mai gasea nimic. A fost foarte greu. Cenzura a lucrat infernal. La volumul Piata cerului, care a venit la sase ani dupa Opinii despre durere, a fost cumplit. Mi s-au scos 40 de pagini.
Nu v-a batut niciodata gindul sa plecati in Germania, satula de rautatile zilei?
Eu nu puteam pleca in Germania. Nu puteam sa ies nicicum.
N-ati vrut sa faceti cerere de emigrare in Germania, sa plecati ca azilant politic?
N-am vrut niciodata sa-mi parasesc tara.
Pe bune?
Pe bune. Jur. Nu am simtit niciodata vreun sentiment patriotic, nici cind eram copil, nici mai tirziu. Eu simteam ca sint romanca si ca-i iubesc pe romani si Romania doar la meciurile de fotbal. Numai acolo vibram eu patriotic, cind tineam cu echipa tarii mele. Dar nu m-am gindit nici o clipa ca as pleca de aici. Adevarul e ca exista ceva in Romania care imi place foarte tare, ceva ce nu gasesti in alta parte.
Ce e acest ceva care „va place foarte tare“?
Eu ii iubesc foarte tare pe oamenii nenorociti, pe oamenii care sint umiliti, pe oamenii care poate ca sint rai sau prosti, nu din vina lor, ci pentru ca au suportat niste conditii inumane. Eu am niste vecini semianalfabeti – traiesc cu ei in cartierul Titan, la o margine – care sint de o bunatate si de o generozitate extraordinare. Nu m-as muta de-acolo.
Dupa ’90, cum ati trait evenimentele?
A fost o perioada incredibila. Mi s-a parut ca s-au spart toate zagazurile, toate oprelistile. Am trait o vreme frenetica si cred ca majoritatea a avut acest sentiment. Era o bucurie total inconstienta. Noi nu ne dadeam seama cit de greu se va produce schimbarea. Eram absolut convinsa ca dupa o saptamina, doua, trei, deja o sa vedem raiul pe pamint. Eu, avind o virsta, retraiam deja copilaria mea, cu partidele istorice. Cind eram eu mica, la bunici, acolo se discuta politica, bunicul citea ziare. Bunica se recasatorise si bunicul astalalt era functionar la Casele Nationale. El cunostea o serie de domni, se intilneau o data pe saptamina, jucau poker si discutau politica. Se discuta aprins despre miscarea legionara, care era hulita, dispretuita, domnii astia erau majoritatea liberali. Mai aveam pe undeva o nostalgie dupa acele discutii si dupa atmosfera din copilaria mea. Dupa ’90, toate mi-au revenit in memorie. Ii vedeam pe Campeanu, pe Coposu, cind a mai venit si Regele am fost convinsa ca nu mai e decit un pas si vom fi din nou monarhie. Am crezut foarte tare ca se reinnoada istoria de acolo de unde a fost rupta in copilaria mea.
Nu a fost deloc asa.
Da, nu a fost deloc asa.
N-ati vrut sa faceti politica, dupa 1990?
Nu. Dar vreme de vreo patru ani nu am scris un rind si n-am facut nimic altceva decit sa citesc ziare si sa ma uit la televizor.
Acum, mai de curind, dupa 2000, ati initiat un cenaclu al Uniunii Scriitorilor, veneau multi tineri din generatia 2000. De ce sinteti cu ei, de ce ii ascultati, de ce ii cititi?
Totdeauna am fost cu valurile care se succed. Cu optzecistii am fost foarte apropiata, prietena mea cea mai buna era Mariana Marin. Iaru, Cartarescu au venit la noi in casa. Am un spirit extraordinar de tinar si sint mereu cu noii veniti. Ma regasesc mai bine, mereu, in fiecare val nou. In momentul cind valul nou s-a spart si incepe sa se retraga, dintr-o data nu ma mai intereseaza acea generatie, pentru ca nu ma mai regasesc in ea.
De ce?
Nu stiu. Simt organic cum ma innoiesc mereu. Citeodata imi dau o explicatie copilareasca. Mama avea 16 ani cind m-a facut si tata 23. Ma gindesc ca, daca ai parinti foarte tineri, trebuie sa fii si tu tinar mereu. Probabil ca e o chestie biologica.
Am aflat ca in noiembrie Nora Iuga va avea o noua carte, Fetita cu o mie de riduri, la Editura Cartea Romaneasca, editura relansata in aceasta toamna.
Da, da, eu sint aceea. Eu sint fetita cu o mie de riduri.
Cum e cartea: si proza, si poezie, si jurnal?
Este chiar asa cum ziceti. Eu nu prea mai sint in stare sa scriu un text cu o structura clasica. In volumul Lebada cu doua intrari, care a avut un destin prost, am avut cronici, dar nu nemaipomenite, toata lumea s-a speriat ca nu stie unde sa o incadreze, la poezie, la proza. Iar acum merg tot pe linia asta, ramin in siajul Lebedei cu doua intrari. Pariul meu a fost urmatorul: mi-am pus in gind sa scriu cum se gindeste, nu cum se vorbeste. Sa scriu fara o structura gramaticala, fara o logica, sint salturi uluitoare, incep o propozitiune despre un cal si termin intr-un vapor. Fluxul gindului nu este organizat, nu are cuvinte de legatura. La Neptun am spus acest lucru: noi, cind gindim, nu gindim in fraze complete, cu toate partile componente. In Fetita cu o mie de riduri am facut totusi o concesie cititorului, am inceput sa pun puncte, virgule, insa exissta si aici fracturi; altfel n-as fi eu. Cartea poate sa stea in picioare ca poem. Cei care mi-au citit-o m-au incadrat la proza. Luind-o la corectura mi-am dat seama ca poate fi citita si ca roman.
- Mi-a placut enorm sa fac dragoste
V-am citit un roman, Sexagenara si tinarul. Cit e autobiografie si cit e fictiune?
90% e autobiografie. Fictiunea nu exista decit datorita fricii mele ca persoanele reale sa nu fie recunoscute, pentru ca nu mi-ar placea sa le arunc in gura lumii. Din aceasta discretie, din aceasta grija ca ei sa nu se vada, am amestecat cite trei sau cite cinci personaje. Dar, in rest, in ce o priveste pe Anna, naratorul si personajul principal al cartii, eu sint acolo. Tot ce spun este lucru trait, nu este nici o fictiune. Dar pe Terry, care mi-a fost cea mai buna prietena, da, ei i-am combinat trasaturile. Si dupa aceea m-am speriat. In momentul in care s-a pus problema ca aceasta carte sa fie tradusa m-am speriat. Eu, vrind sa o apar pe Terry, i-am creat niste trasaturi din Herta Müller, dar nu m-am gindit nici o clipa la Herta. Terry nu este Herta, Terry e cineva din Romania. Si acum, Dumnezeule, stau si ma gindesc: daca aceasta carte ar aparea in Germania, sa nu se creada ca eu vorbesc despre Herta.
Dincolo de tensiunea care exista intre sexagenara si acel tinar, o tensiune sexuala neconsumata, dar care te tine, mai exista dimensiunea politica a omului sub vremi, a drumului Norei Iuga prin aceasta istorie.
In cartile mele exista multe nuclee de istorie. Un scriitor adevarat nu poate, chiar daca el nu vrea sa spuna acel lucru, sa nu ajunga la faptele lui. Faptele lui apar chiar daca el nu vrea. Exista si in Sapunul lui Leopold Bloom, o carte pe care am scris-o in 1987, elemente de istorie politica. Am scris acel roman convinsa fiind ca nu va aparea niciodata. Am zis: macar sa ramina in casa si poate, peste ani, va fi publicat. Eu am vrut sa las o marturie despre felul in care am trait.
Am pornit in acest interviu cu Elfriede Jelinek, sa inchidem cercul. Dvs. ati tradus-o pe Jelinek cu mare drag si cu mare pofta. Ce rol a avut sexul in viata dvs.?
Sexul in viata mea a fost una din cele mai mari bucurii pe care le-am trait vreodata. Mi-a placut enorm sa fac dragoste. Dumnezeu mi-a dat posibilitatea sa simt foarte puternic legatura sexuala, trupeasca. In acelasi timp, nu pot sa concep legatura sexuala decit daca ea este dublata de o comunicare spirituala la fel de intensa. Si acum, la virsta asta, cind sexul, evident, s-a inchis, s-a stins, el ramine in creier. Orice comunicare puternica pe care o am cu un barbat, indiferent de virsta pe care o are, eu o simt foarte intens erotic, aproape sexual.
Ce asteptari aveti mai departe?
Adevarul este ca eu sint plina cu de toate, nu prea am ce sa-mi mai doresc in plus. Sint plina de lucruri bune, mie mi se daruieste tot timpul, cu mine se intimpla ceva ce nu se intimpla cu toata lumea. Ca sa gasesti deschiderea spre o lume visata si sa ti se daruie la virsta de 70 de ani, eu cred ca nu este chiar la indemina oricui. Aveam 69 de ani cind am fost prima data in Germania, dupa copilarie, care a fost altceva.
Cum asa, de la trei ani pina la 69 de ani n-ati mai ajuns in Germania?
Nu. N-am avut voie sa ies pina in 1990. Iar dupa 1990, am ajuns in Germania la 69 de ani, dupa ce l-am cunoscut pe Ernest Wichner, care era plecat tot din Romania, director la Literaturhause din Berlin. El imi citise cartile si ii placea ceea ce scriu. Mi-a tradus niste poezii si a facut in asa fel incit am fost invitata pentru o lectura la Berlin. Dupa aceea, mi-a aranjat o bursa la Berlin in 2000, am avut citeva lecturi, nemtilor le-a placut, mi-a mai dat inca o bursa, doua, trei, patru burse din 2000 incoace. A fost ceva absolut uluitor. Am facut calatorii, am citit alaturi de Herta Müller, am avut lecturi la Frankfurt, la München, la Köln. Dumnezeule, am cunoscut succesul, m-am simtit vedeta, curtata! A fost ceva care incoltise cind aveam patru-cinci ani si care acum devenea realitate. Totdeauna, de cind stateam cu parintii mei prin hoteluri de lux, mi-am dorit o viata de aventuriera, de femeie mondena. Si acest lucru a aparut la 69 de ani. Este ceva absolut incredibil, cred ca am atins punctul maxim!
„In spatiul german se impune sa scrii cu tenta accentuat politica“
Noi, ca literatura, sintem vizibili in spatiul de limba germana?
Deloc. Absolut deloc. Aici sint de facut citeva precizari. In anii ’80, am avut in Romania un grup de scriitori de limba germana extraordinari, Aktiongruppe Banat, grup care s-a produs in paralel cu optzecistii nostri. Au fost cei mai buni poeti pe care i-a dat natio-nalitatea de limba germana din Romania. Veneau cu o retorica cu totul noua si mo-derna. Aveau acces la carti din Occident, citeau poeti americani. Se organizau in fiecare an intilniri la Sighisoara, unde discutau liber despre situatia din tara. Acolo s-au legat optzecistii nostri cu cei de la Aktiongruppe Banat, s-a creat o prietenie, care a ramas, pina cind au fost nevoiti sa plece in Germania.
Au fost niste urmari cumplite, s-a ajuns la bataia aia de la Uniunea Scriitorilor, cind i-au facut zob pe Rolf Bossert si pe Klaus Hensel. Lui Bossert i-au rupt maxilarul si a stat doua luni in spital. Herta Müller a fost anchetata tot timpul la Securitate. In Germania, Bossert s-a aruncat pe fereastra, nu se stie nici astazi de ce, unii spun ca a fost urmarit si acolo de Securitate. Tot atunci, Gerhart Csejka, care era redactor-principal la Neue Literatur, revista de literatura a nemtilor din Romania, a facut o ancheta in care a vorbit despre optzecistii nemti si opzecistii romani. Iar cei de la Aktiongruppe Banat au spus ca optzecistii romani fac o poezie exceptionala, dar au introdus o nuanta: grupul de poeti nemti face o rezistenta politica, iar romanii se multumesc cu o revolutie estetica.
Aceste afirmatii au fost publicate?
Da, au fost publicate in Neue Literatur. De aici au inceput anchetele la Securitate. Toti au fost anchetati de Securitate, unii au fost inchisi.
Ce s-a intimplat cu Aktiongruppe Banat, cind membrii ei au ajuns in Germania?
Unii s-au afirmat spectaculos. Oskar Pastior, un estet prin excelenta, a devenit parintele experimentului in Germania. Herta Müller a ajuns la cote foarte mari. Richard Wagner este si el in prima linie. Numai ca toti cei care s-au afirmat in Germania vorbesc numai despre Romania. Toate romanele lor, actiunea cartilor lor este mereu si mereu in Romania si toate au dimensiunea politica foarte pregnanta.
V-am intrebat de vizibilitatea literaturii romane in Germania. Ati spus ca ea nu exista. Cu exceptia celor din Aktiongruppe Banat, mai avem si alte nume impuse in spatiul german?
In afara de Mircea Cartarescu nu mai e nimeni. Mircea Cartarescu a avut un succes foarte mare cu Nostalgia. El a scos si un volum de poezie, care a fost primit mai cu rezerve. Gerhart Csejka, care este traducatorul lui Mircea Cartarescu in spatiul german, a venit la Goethe Institut si i s-a pus intrebarea: cum se explica faptul ca Mircea Cartarescu nu a avut acelasi succes cu cartea de poezie? Gerhard a explicat ca nemtii nu ar avea o capacitate de receptare la textul ironic. Ei nu sesizeaza ironia, au aceasta carenta. Din aceasta cauza, ei ar fi receptat poezia lui Mircea, care este profund ironica, drept prea sentimentala. Ei bine, nemtii au luat-o ca atare. Ei nu pot accepta ca un cuvint poate fi si reversul lui.
Si altii?
Nu, nimeni. Asta si pentru ca in spatiul german aproape se impune ca sa scrii romane sau poezii cu tenta accentuat politica. Si mie mi s-a intimplat acest lucru. Am dat o proba de traducere la Suhrkamp, la un roman al meu, iar redactorul a raspuns: „imi place enorm, e scris dinamic, are verva, e captivant, dar ma intereseaza aspectul politic. Exista dimensiunea politica?“. Nu stiu de ce, germanii sint foarte sensibili la ce s-a intimplat sub comunism, in Romania, iar asemenea romane nu prea sint, il avem in Elvetia pe Catalin Dorian Florescu, iar in Germania pe Carmen Francesca Banciu. Carmen Francesca Banciu e oarecum cunoscuta si nu a scos decit romane care povestesc despre victimizarea nemtilor, de tatal ei care fusese in SS, de conflictul dintre tata si copil.
Poate ca nici in Romania nu au aparut acele romane politice, despre comunism si postcomunism. Romanele politice pe care le asteapta nemtii nu le gasim nici in Romania.
Avem acele extraordinare carti de memorii din inchisori, pe care cititorul le-a supt ca un burete. Dar eu am impresia ca noi, care am trait acele vremuri, am vrea sa nu mai stim de lucrurile alea. Ma uit la tineretul asta care nu este interesat de politica. Sint unii care au inceput sa apese pe pedala revoltei sociale, dar o dimensiune politica propriu-zisa nu prea exista la noi, mai ales in rindul tinerilor. Poate e un semn de occidentalizare.
(Si) Asta-i lipseste literaturii romane contemporane
Interviu cu Orhan Pamuk.
Jörg Lau: Mr Pamuk, your new book "Snow" is a political novel. It is populated with revolutionary Islamists, Turkish and Kurd nationalists, disillusioned left-wingers looking for God, and girls who are committing suicide because they are prevented from wearing head scarves. Although you show no bias to any one position, you have come under considerable political pressure. Life seems to be imitating your writing in a strange way.
Orhan Pamuk: I'm not writing a political novel to make propaganda for some cause. I want to describe the condition of people's souls in a city. The city is called Kars and it is situated in the outermost north-easterly edge of Turkey, but it is a microcosm which to some extent stands for Turkey as a whole.
"Snow" was initially very well received in Turkey. So why is everyone so upset now?
My publisher initially had misgivings about publishing the book in its current form. Remember that in 2002, we had much tighter restrictions on freedom of expression than after Erdogan pushed through the liberal reforms with an eye to the EU. So we showed the manuscript to a lawyer but I took no heed of his suggestions. The first edition was 100,000 copies which was a considerable financial risk for the publishers. I was quite proud that the book was not banned or censored. There was some controversy but not the sort of hostile voices making themselves heard now.
What sparked the controversy?
Some of my secular readers were furious that I showed so much empathy towards a young girl who wears a head scarf of her own free will. I can understand that, especially when it comes from women. Women are the most hard hit by political Islam. My detailed descriptions of the cruelties of a military coup offended some nationalists. And some didn't like that I sympathised with the Kurds. But these are all just elements of our complicated history.
Why does the book take place in the poor, cold Kars and not in your home city of Istanbul?
In Kars you can quite literally feel the sadness that comes from being a part of Europe, and at the same time the sparse, hard-fought very un-European life. My novel deals with the inner conflict of Turks today, the contradictions between Islam and modernity, the longing to be part of Europe - and the fear of it at the same time.
So it's about conflict?
Well, on the one hand Turks have a legitimate need to defend their national dignity – and this includes being recognised as part of the West and Europe. But then there's also the fear of losing one's identity in the course of westernisation. The opponents of this process have always tried to denounce westernisation as a poor imitation. But they are also able to ingnite every possible political passion – from nationalism to Islamism.
You believe that these movements have a common emotional basis?
That these political movements flourish on the margin of Turkish society has to do with poverty and the fact that these people feel poorly represented. Another factor, one often underestimated by the West, is that the fall of the Ottoman Empire left behind such devastating sadness that it was long impossible to come to terms with the experience. The reaction to this traumatic loss of empire was to retreat into oneself. Faced with the challenge of Western thinking, people tend to focus on themselves and chant like a Sufi: we are different, we will always be different and we are proud to be different.
This trauma of Turkish loss is completely absent from the German perception. We do not see the Turks as the grieving heirs of a world empire.
No you see them – now I'm oversimplifying – as street sweepers and cleaning women. This ignores the fact that from the 16th to the 19th centuries, all the cultural and material wealth of the Middle East was flowing towards Istanbul. Turkey has a highly-educated secular elite.
And your family is one the wealthiest and well-known in this class.
But I still don't really fit into the scheme of things. I chose art over the positivist-rationalist life of an engineer that my family intended for me. I wanted to be a painter at first, then I opted for an architecture degree. And with writing I've finally found my calling.
Has your success made your family change its mind?
My parents were right to be worried about me. In the mid-seventies, it was absurd to think that a young Turk could ever establish himself as an author. Today my books are translated into 35 languages and they sell very well. Sometimes I joke that the hardest part was getting published in Turkish. I spent seven years writing without getting a word into print.
These days it's impossible to ignore the impression that Turkey's enthusiasm for the EU is waning. Why now, when membership is getting ever nearer?
There is a very obvious upsurge in nationalist sentiment. Everybody's talking about it, also in Turkey. The phenomenon is still hard to judge. Is it just a lot of noise from one marginal group or is it a widespread unease coming to light? And haven't we seen similar developments elsewhere? Countries which push hard to join the EU foster nationalism. The opponents seize their last chance and spread fear: You will lose your identity. Can this phenomenon be traced back to the collective unconscious or to the resourcefulness of populist politicians? Whatever it is, the fact that my comments on events in our history (more) provoked so much anger proves that there is a nationalist upsurge.
You once said that the wonderful thing about the European idea is its ability to make liberals out of fundamentalists.
The politics of our ruling party, Erdogan's AKP, confirms this statement. Erdogan's huge popularity is largely based on his pro-European course. The average Turkish citizen longs to join the EU and at the same time, he longs to see his traditional Turkish identity strengthened.
But surely people can't publicly tear up images of critical authors and burn their books and then expect to be called a European! Your novel and the reactions to it have been cited by conservative commentators in Europe as a reason better not to let the Turks in. Something along the lines of: "Do you want to be in the same club as the people in this book?"
It is an appalling distortion to apply my realism to my political convictions. I see the future of Turkey in Europe as a prosperous, tolerant, democratic country among others. My novel is about a specific period in time. In the ten years which have passed since that period, the country has changed a lot. If you lay aside for one moment the reactions to my comments about our past, it's clear that we are living in a different Turkey today.
With its self-critical assessment of history, your book is a typically European novel.
My book has many voices, and I do not comment on them individually. Dostoyevsky was the master of this form of writing. Many of my characters hold ideas which run counter to my own. The challenge is to also make the voices representing opinions I find repugnant sound convincing, whether they belong to political Islamists or to the military vindicating a coup.
The hero of your book is a dyed-in-the-wool secular writer who overcomes his writer's block as soon as he leaves his exile in Germany and returns home, opening himself to a repressed religious longing.
The hero of the book does have a genuine longing for religious experience. But his concept of God is very Western. He is interested in the individual experience, not in the communal experience envisaged by Islam.
You also show that Islam has become a new home for many ex-left-wingers in Turkey.
In the 80s I witnessed die-hard Marxists take refuge in political Islam when their belief system collapsed. This gave them free reign to nurture their anti-Western, anti-state passions. And of course they were part of a group again. My hero also wants to belong somewhere, but he's not willing to sacrifice everything he's learned to love in the West.
In your book an Islamist asks,"Is there another God in Europe?" That is the question about the compatibility of Islam with individualism, secularism, the division of power.
Well, it was Turkey after all that started to develop an Islam like this. It is what Islamic hard-liners disdainfully refer to as Islam-lite, in the belief that they represent "the true Islam".
There are some very likeable Islamists in your book.
I'm not interested in a blanket condemnation of all Islamists as evil, as is often the case in the West. At the same time I am critical of the Islamist perception of the secularists as undignified imitators of the loathed West. I want to destroy the clichees cultivated by both sides. This is what I perceive as the task of a political novel.
What is the state of the political dialogue between the two sides in Turkey?
Traditionally we have had a highly inflexible system of political representation. The prospect of EU membership has shaken everything up. In every camp - the left, the right, the Islamists and the Kemalists - stereotyped thinking has been abandoned. Now pro-European Islamists are ruling Turkey. At some point they understood you can win elections with pro-European politics, because voters feel that will improve their living standards.
Have westernised intellectuals underestimated the power of religion?
In Turkey, the secularists have not underestimated religion, they have just made the mistake of believing they could control everything with the power of the army. But, you know, I don't feel it's my task to put forward general ideas on these subjects.
But your characters certainly have a passion for big ideas.
You're right that the people in my novel are groaning under the weight of ideas. Overburdening oneself with strong ideas is a very Turkish passion. This nation has been rehearsing the transition from one civilisation to another for 200 years, and I can safely say that it is a tortuous experience. "Snow" deals with the difficulties of living with these big, abstract ideas, of surviving them and finding happiness. You know, I've had enough of big ideas. I've been over-exposed to them in my over-politicised country. Literature is my reaction to this, an attempt to turn the game around, and invest it with a certain humour, a certain distance. I want to tell the reader: Don't take everything so dammed seriously. Isn't life beautiful? Pay attention to life's details. The most important thing in life is happiness, and the possibility to survive in this intolerant society we have created. Now I'm starting to preach... (laughs).
One character defends the military coup to the writer: We only kill the fanatics so you can continue dreaming about Europe in freedom, so that things don't go the way they did in Iran.
I have heard this line of argument many a time. I take the political dilemma which this cynical argumentation expresses very seriously indeed. My way of dealing with it is to pose moral questions in my novel. My next book, by the way, is about my childhood in Istanbul, and focuses on the beauty of the everyday. (Here a short essay by Pamuk about Istanbul on the BBC site.)
It sounds contemplative.
I don't want to become part of the dogged political culture I spend so much time criticising. I want to use my literature to awaken a sense of what a privilege it is just to be alive.
Jörg Lau: Mr Pamuk, your new book "Snow" is a political novel. It is populated with revolutionary Islamists, Turkish and Kurd nationalists, disillusioned left-wingers looking for God, and girls who are committing suicide because they are prevented from wearing head scarves. Although you show no bias to any one position, you have come under considerable political pressure. Life seems to be imitating your writing in a strange way.
Orhan Pamuk: I'm not writing a political novel to make propaganda for some cause. I want to describe the condition of people's souls in a city. The city is called Kars and it is situated in the outermost north-easterly edge of Turkey, but it is a microcosm which to some extent stands for Turkey as a whole.
"Snow" was initially very well received in Turkey. So why is everyone so upset now?
My publisher initially had misgivings about publishing the book in its current form. Remember that in 2002, we had much tighter restrictions on freedom of expression than after Erdogan pushed through the liberal reforms with an eye to the EU. So we showed the manuscript to a lawyer but I took no heed of his suggestions. The first edition was 100,000 copies which was a considerable financial risk for the publishers. I was quite proud that the book was not banned or censored. There was some controversy but not the sort of hostile voices making themselves heard now.
What sparked the controversy?
Some of my secular readers were furious that I showed so much empathy towards a young girl who wears a head scarf of her own free will. I can understand that, especially when it comes from women. Women are the most hard hit by political Islam. My detailed descriptions of the cruelties of a military coup offended some nationalists. And some didn't like that I sympathised with the Kurds. But these are all just elements of our complicated history.
Why does the book take place in the poor, cold Kars and not in your home city of Istanbul?
In Kars you can quite literally feel the sadness that comes from being a part of Europe, and at the same time the sparse, hard-fought very un-European life. My novel deals with the inner conflict of Turks today, the contradictions between Islam and modernity, the longing to be part of Europe - and the fear of it at the same time.
So it's about conflict?
Well, on the one hand Turks have a legitimate need to defend their national dignity – and this includes being recognised as part of the West and Europe. But then there's also the fear of losing one's identity in the course of westernisation. The opponents of this process have always tried to denounce westernisation as a poor imitation. But they are also able to ingnite every possible political passion – from nationalism to Islamism.
You believe that these movements have a common emotional basis?
That these political movements flourish on the margin of Turkish society has to do with poverty and the fact that these people feel poorly represented. Another factor, one often underestimated by the West, is that the fall of the Ottoman Empire left behind such devastating sadness that it was long impossible to come to terms with the experience. The reaction to this traumatic loss of empire was to retreat into oneself. Faced with the challenge of Western thinking, people tend to focus on themselves and chant like a Sufi: we are different, we will always be different and we are proud to be different.
This trauma of Turkish loss is completely absent from the German perception. We do not see the Turks as the grieving heirs of a world empire.
No you see them – now I'm oversimplifying – as street sweepers and cleaning women. This ignores the fact that from the 16th to the 19th centuries, all the cultural and material wealth of the Middle East was flowing towards Istanbul. Turkey has a highly-educated secular elite.
And your family is one the wealthiest and well-known in this class.
But I still don't really fit into the scheme of things. I chose art over the positivist-rationalist life of an engineer that my family intended for me. I wanted to be a painter at first, then I opted for an architecture degree. And with writing I've finally found my calling.
Has your success made your family change its mind?
My parents were right to be worried about me. In the mid-seventies, it was absurd to think that a young Turk could ever establish himself as an author. Today my books are translated into 35 languages and they sell very well. Sometimes I joke that the hardest part was getting published in Turkish. I spent seven years writing without getting a word into print.
These days it's impossible to ignore the impression that Turkey's enthusiasm for the EU is waning. Why now, when membership is getting ever nearer?
There is a very obvious upsurge in nationalist sentiment. Everybody's talking about it, also in Turkey. The phenomenon is still hard to judge. Is it just a lot of noise from one marginal group or is it a widespread unease coming to light? And haven't we seen similar developments elsewhere? Countries which push hard to join the EU foster nationalism. The opponents seize their last chance and spread fear: You will lose your identity. Can this phenomenon be traced back to the collective unconscious or to the resourcefulness of populist politicians? Whatever it is, the fact that my comments on events in our history (more) provoked so much anger proves that there is a nationalist upsurge.
You once said that the wonderful thing about the European idea is its ability to make liberals out of fundamentalists.
The politics of our ruling party, Erdogan's AKP, confirms this statement. Erdogan's huge popularity is largely based on his pro-European course. The average Turkish citizen longs to join the EU and at the same time, he longs to see his traditional Turkish identity strengthened.
But surely people can't publicly tear up images of critical authors and burn their books and then expect to be called a European! Your novel and the reactions to it have been cited by conservative commentators in Europe as a reason better not to let the Turks in. Something along the lines of: "Do you want to be in the same club as the people in this book?"
It is an appalling distortion to apply my realism to my political convictions. I see the future of Turkey in Europe as a prosperous, tolerant, democratic country among others. My novel is about a specific period in time. In the ten years which have passed since that period, the country has changed a lot. If you lay aside for one moment the reactions to my comments about our past, it's clear that we are living in a different Turkey today.
With its self-critical assessment of history, your book is a typically European novel.
My book has many voices, and I do not comment on them individually. Dostoyevsky was the master of this form of writing. Many of my characters hold ideas which run counter to my own. The challenge is to also make the voices representing opinions I find repugnant sound convincing, whether they belong to political Islamists or to the military vindicating a coup.
The hero of your book is a dyed-in-the-wool secular writer who overcomes his writer's block as soon as he leaves his exile in Germany and returns home, opening himself to a repressed religious longing.
The hero of the book does have a genuine longing for religious experience. But his concept of God is very Western. He is interested in the individual experience, not in the communal experience envisaged by Islam.
You also show that Islam has become a new home for many ex-left-wingers in Turkey.
In the 80s I witnessed die-hard Marxists take refuge in political Islam when their belief system collapsed. This gave them free reign to nurture their anti-Western, anti-state passions. And of course they were part of a group again. My hero also wants to belong somewhere, but he's not willing to sacrifice everything he's learned to love in the West.
In your book an Islamist asks,"Is there another God in Europe?" That is the question about the compatibility of Islam with individualism, secularism, the division of power.
Well, it was Turkey after all that started to develop an Islam like this. It is what Islamic hard-liners disdainfully refer to as Islam-lite, in the belief that they represent "the true Islam".
There are some very likeable Islamists in your book.
I'm not interested in a blanket condemnation of all Islamists as evil, as is often the case in the West. At the same time I am critical of the Islamist perception of the secularists as undignified imitators of the loathed West. I want to destroy the clichees cultivated by both sides. This is what I perceive as the task of a political novel.
What is the state of the political dialogue between the two sides in Turkey?
Traditionally we have had a highly inflexible system of political representation. The prospect of EU membership has shaken everything up. In every camp - the left, the right, the Islamists and the Kemalists - stereotyped thinking has been abandoned. Now pro-European Islamists are ruling Turkey. At some point they understood you can win elections with pro-European politics, because voters feel that will improve their living standards.
Have westernised intellectuals underestimated the power of religion?
In Turkey, the secularists have not underestimated religion, they have just made the mistake of believing they could control everything with the power of the army. But, you know, I don't feel it's my task to put forward general ideas on these subjects.
But your characters certainly have a passion for big ideas.
You're right that the people in my novel are groaning under the weight of ideas. Overburdening oneself with strong ideas is a very Turkish passion. This nation has been rehearsing the transition from one civilisation to another for 200 years, and I can safely say that it is a tortuous experience. "Snow" deals with the difficulties of living with these big, abstract ideas, of surviving them and finding happiness. You know, I've had enough of big ideas. I've been over-exposed to them in my over-politicised country. Literature is my reaction to this, an attempt to turn the game around, and invest it with a certain humour, a certain distance. I want to tell the reader: Don't take everything so dammed seriously. Isn't life beautiful? Pay attention to life's details. The most important thing in life is happiness, and the possibility to survive in this intolerant society we have created. Now I'm starting to preach... (laughs).
One character defends the military coup to the writer: We only kill the fanatics so you can continue dreaming about Europe in freedom, so that things don't go the way they did in Iran.
I have heard this line of argument many a time. I take the political dilemma which this cynical argumentation expresses very seriously indeed. My way of dealing with it is to pose moral questions in my novel. My next book, by the way, is about my childhood in Istanbul, and focuses on the beauty of the everyday. (Here a short essay by Pamuk about Istanbul on the BBC site.)
It sounds contemplative.
I don't want to become part of the dogged political culture I spend so much time criticising. I want to use my literature to awaken a sense of what a privilege it is just to be alive.
Enescu's Suites for Piano
Enescu's Suites for Piano
Georges Enescu (1881-1955)
Suites for Piano
Suite for Piano in G minor, Op. 3 (1896)
1. Prelude
2. Fugue
3. Adagio
4. Presto
Suite for Piano in D major, Op. 10 (1901-1903)
5. Toccata
6. Sarabande
7. Pavane
8. Bourree
Suite for Piano/Pieces Impromtues, Op. 18 (1913-1916)
9. Melodie
10. Voix de la steppe
11. Mazurk melancolique
12. Burlesque
13. Appassionato
14. Choral
15. Carillon nocturne
Luiza Borac, piano
Recorded in the Stadttheater, Lindau (Bodensee),
Germany, 2003
Released August 2003
AVIE 0013 [79:06]
Although not currently of great reputation, Georges Enescu was a titan
of music and humanity during his life. As with Mozart, Enescu was a
child prodigy of great abilities. Pablo Casals, his frequent concert
partner hailed Enescu as "the greatest musical phenomenon since Mozart".
Enescu's primary instrument was the violin, and he was considered
one of the best of his era. He even took Yehudi Menuhin under his wing
and was clearly Menuhin's mentor in many avenues of life. Yet, Enescu's
pianism was also highly touted, and Cortot was simply amazed that Enescu
had a better piano technique than he possessed. Enescu also was a
brilliant teacher and conductor, fully deserving the designation of 'man
for all seasons'. Lastly, he possessed a photographic memory and could
play an entire work after just one reading.
In today's world, Enescu is most known for his two Romanian Rhapsodies,
but Enescu grew increasingly fed up that these two early pieces overshadowed
his other compositions. Given his high esteem from musical comrades,
it is a sad commentary that he died totally penniless in a Paris rented
room having just a bed and chair.
What of Enescu's music? His works were initially along traditionalist
lines with a growing sense of impressionism and experimentation with
tonal centers as he matured. Quite obvious from listening to his works
is an endless flow of melody similar to Mozart and a strong contrapuntal
element of great intricacy.
When the subject comes up concerning who might be declared the next
*great composer*, my sentiments are always with Scriabin. However,
Enescu would be a close second. Of course, this brings up the question
of why he hasn't been one of the most popular classical composers of the
20th century. One possible answer is that Enescu composed very little
after World War I. Another is that his music is decididly understated
and intricate. It has the capacity to charm, amaze, and enlighten as
much as the music of any other composer of the 20th century, but listeners
need to spend much time with his music to realize all its glories.
The three Suites for Piano on this new AVIE disc cover a fairly wide
period of time and development for Enescu. At the age of 15, he composed
the Suite for Piano in G minor "in the olden fashion" which basically
translates into the baroque form. However, this is no ordinary reflection
of baroque style, for Enescu was a master composer as a teenager. The
four-movement work holds up fairly well to the great Bach himself and
eclipses all of the keyboard works written by Telemann and a host of
other composers of the high-baroque period.
The G minor begins with a ceremonial and demonstrative Prelude having a
contrasting section of sublime tenderness and beauty. The 2nd Movement
is a good old-fashioned Fugue that emulates Bach very much and would
make the old master proud. The 4th Movement is highly energized with
spit-fire phrasing that requires a virtuosic technique.
The 3rd Movement Adagio of the G minor Suite draws me into its luxurious
web every time. This movement is a perfect example of a trait common
to the greatest composers - making much out of what seems like very
little. What we have here is a slow and potentially monotonous piece
of music that Enescu gives life to through his continuous flow of melody
and a trance-like inevitability. The music reminds me of highly dignified
funeral procession, and I sure wouldn't mind it being played at my
send-off.
Overall, I'm amazed at the inspiration that the fifteen year old Enesco
conjures up in the G minor Suite. To write a Bachian piece of music
that rivals the best of the Baroque period is very impressive. Also the
G minor is as wonderful a work as any that Mozart wrote in his teenage
years.
With the D major Suite, Enescu dispenses with baroque form and uses
a style somewhat in the manner of Faure with blossoming impressionist
phrasing. A salon atmosphere is prevalent at the beginning of each
movement, although deeper expression eventually is forthcoming. Overall,
this Suite highlights rich sonorities, harmonic flexibility, and long
musical lines resulting in an intoxicating brew. The D major also
represents a huge increase over the G minor Suite in terms of range of
colors and themes. Enescu is clearly approaching his prime with music
that yields new rewards on each additional hearing.
The 1st Movement Toccata has all the above characterisitics plus the
imagery of sun-bursts which are very attractive and uplifting. The
Sarabande begins in an even more innocent manner than the Toccata but
soon applies some fine Scriabin-like tension and urgency offered in
improvisatory fashion.
I find the Pavane an amazing piece of music. Each time I listen to it,
I locate new thoughts and directions. It has a trilled basic theme of
sadness and subtlety, and mixes contemplation and flourishes most
effectively. Actually, it reminds me very much of the best piano music
of Granados, and Enescu was only in his early 20's when he composed the
work. The final movement of the Suite in D major is a vivacious and
upbeat Bourree that is quite exciting with its motorized rhythmic flow.
When listening, expect to feel as if you've been filled with 'super-premium
octane'. That's an excellent feeling, especially since it doesn't include
noxious fumes.
Up to this point, we have Enescu inhabiting the world of barqoue music,
then the styles of music prevalent around the turn of the century. With
the Suite Op. 18, Enescu creates his own soundworld, sort of an alternative
dimension not visible to the naked eye. The Suite is not really atonal,
but Enescu plays loose and teases us with his tonal centers, deviating
frequently from them.
The 1st Movement of the Opus 19 Suite is a short two-minute "Melodie"
that is tantalizing and mysterious throughout and reminds me of a cross
between Debussy and Shostakovich. Again, Enescu's understated approach
is so alluring. The 4th Movement "Burlesque" is also quite memorable
with its frisky/motorized rhythms replete with swells from below and
impetuous gyrations.
The last two Movements on the disc have been singled out by other
reviewers for praise. The "Choral" has mysterious harmonies covered in
gorgeous phrasing, and the "Carillon nocturne" presents monastery bells
over a bed of melody with piano resonance most effectively utilized. As
outstanding as these two pieces are, my favorites remain the 1st Suite's
Adagio and the 2nd Suite's Pavane. In any case, every piece on the disc
has much to offer.
AVIE's pianist is the young Romanian Luiza Borac who is well up to
the task of conveying Enescu's soundworld in each Suite; I particularly
love how she gives such a calm dignity to the "Adagio". After weeks of
listening to the disc, I still keep playing this one piece over and over.
The exceptional sound quality doesn't hurt either - rich and highly
detailed.
Comparisons aren't necessarily absent in the catalogue, but I couldn't
get my hands on the one alternative recording of all three Suites. Hence,
I can't say that Borac gives us the best performances of these works.
But I can assure readers that she plays splendidly and in an idiomatic
fashion.
Don's Conclusions: Georges Enescu is a treasure who has been woefully
disregarded except for his Romanian Rhapsodies. Yet, there are quite a
few of his recordings on the market including his Symphonies and a host
of chamber works. Do yourself a treat and enter the world of one of the
greatest composers of the 20th century. Starting out with Luiza Borac's
performance of the Suites for Piano isn't a bad way to commence the
journey, and I consider the disc essential for piano enthusiasts. All
others are strongly recommended to take the Enescu plunge. For those
already hooked on Enescu, just keep buying.
Don Satz
Georges Enescu (1881-1955)
Suites for Piano
Suite for Piano in G minor, Op. 3 (1896)
1. Prelude
2. Fugue
3. Adagio
4. Presto
Suite for Piano in D major, Op. 10 (1901-1903)
5. Toccata
6. Sarabande
7. Pavane
8. Bourree
Suite for Piano/Pieces Impromtues, Op. 18 (1913-1916)
9. Melodie
10. Voix de la steppe
11. Mazurk melancolique
12. Burlesque
13. Appassionato
14. Choral
15. Carillon nocturne
Luiza Borac, piano
Recorded in the Stadttheater, Lindau (Bodensee),
Germany, 2003
Released August 2003
AVIE 0013 [79:06]
Although not currently of great reputation, Georges Enescu was a titan
of music and humanity during his life. As with Mozart, Enescu was a
child prodigy of great abilities. Pablo Casals, his frequent concert
partner hailed Enescu as "the greatest musical phenomenon since Mozart".
Enescu's primary instrument was the violin, and he was considered
one of the best of his era. He even took Yehudi Menuhin under his wing
and was clearly Menuhin's mentor in many avenues of life. Yet, Enescu's
pianism was also highly touted, and Cortot was simply amazed that Enescu
had a better piano technique than he possessed. Enescu also was a
brilliant teacher and conductor, fully deserving the designation of 'man
for all seasons'. Lastly, he possessed a photographic memory and could
play an entire work after just one reading.
In today's world, Enescu is most known for his two Romanian Rhapsodies,
but Enescu grew increasingly fed up that these two early pieces overshadowed
his other compositions. Given his high esteem from musical comrades,
it is a sad commentary that he died totally penniless in a Paris rented
room having just a bed and chair.
What of Enescu's music? His works were initially along traditionalist
lines with a growing sense of impressionism and experimentation with
tonal centers as he matured. Quite obvious from listening to his works
is an endless flow of melody similar to Mozart and a strong contrapuntal
element of great intricacy.
When the subject comes up concerning who might be declared the next
*great composer*, my sentiments are always with Scriabin. However,
Enescu would be a close second. Of course, this brings up the question
of why he hasn't been one of the most popular classical composers of the
20th century. One possible answer is that Enescu composed very little
after World War I. Another is that his music is decididly understated
and intricate. It has the capacity to charm, amaze, and enlighten as
much as the music of any other composer of the 20th century, but listeners
need to spend much time with his music to realize all its glories.
The three Suites for Piano on this new AVIE disc cover a fairly wide
period of time and development for Enescu. At the age of 15, he composed
the Suite for Piano in G minor "in the olden fashion" which basically
translates into the baroque form. However, this is no ordinary reflection
of baroque style, for Enescu was a master composer as a teenager. The
four-movement work holds up fairly well to the great Bach himself and
eclipses all of the keyboard works written by Telemann and a host of
other composers of the high-baroque period.
The G minor begins with a ceremonial and demonstrative Prelude having a
contrasting section of sublime tenderness and beauty. The 2nd Movement
is a good old-fashioned Fugue that emulates Bach very much and would
make the old master proud. The 4th Movement is highly energized with
spit-fire phrasing that requires a virtuosic technique.
The 3rd Movement Adagio of the G minor Suite draws me into its luxurious
web every time. This movement is a perfect example of a trait common
to the greatest composers - making much out of what seems like very
little. What we have here is a slow and potentially monotonous piece
of music that Enescu gives life to through his continuous flow of melody
and a trance-like inevitability. The music reminds me of highly dignified
funeral procession, and I sure wouldn't mind it being played at my
send-off.
Overall, I'm amazed at the inspiration that the fifteen year old Enesco
conjures up in the G minor Suite. To write a Bachian piece of music
that rivals the best of the Baroque period is very impressive. Also the
G minor is as wonderful a work as any that Mozart wrote in his teenage
years.
With the D major Suite, Enescu dispenses with baroque form and uses
a style somewhat in the manner of Faure with blossoming impressionist
phrasing. A salon atmosphere is prevalent at the beginning of each
movement, although deeper expression eventually is forthcoming. Overall,
this Suite highlights rich sonorities, harmonic flexibility, and long
musical lines resulting in an intoxicating brew. The D major also
represents a huge increase over the G minor Suite in terms of range of
colors and themes. Enescu is clearly approaching his prime with music
that yields new rewards on each additional hearing.
The 1st Movement Toccata has all the above characterisitics plus the
imagery of sun-bursts which are very attractive and uplifting. The
Sarabande begins in an even more innocent manner than the Toccata but
soon applies some fine Scriabin-like tension and urgency offered in
improvisatory fashion.
I find the Pavane an amazing piece of music. Each time I listen to it,
I locate new thoughts and directions. It has a trilled basic theme of
sadness and subtlety, and mixes contemplation and flourishes most
effectively. Actually, it reminds me very much of the best piano music
of Granados, and Enescu was only in his early 20's when he composed the
work. The final movement of the Suite in D major is a vivacious and
upbeat Bourree that is quite exciting with its motorized rhythmic flow.
When listening, expect to feel as if you've been filled with 'super-premium
octane'. That's an excellent feeling, especially since it doesn't include
noxious fumes.
Up to this point, we have Enescu inhabiting the world of barqoue music,
then the styles of music prevalent around the turn of the century. With
the Suite Op. 18, Enescu creates his own soundworld, sort of an alternative
dimension not visible to the naked eye. The Suite is not really atonal,
but Enescu plays loose and teases us with his tonal centers, deviating
frequently from them.
The 1st Movement of the Opus 19 Suite is a short two-minute "Melodie"
that is tantalizing and mysterious throughout and reminds me of a cross
between Debussy and Shostakovich. Again, Enescu's understated approach
is so alluring. The 4th Movement "Burlesque" is also quite memorable
with its frisky/motorized rhythms replete with swells from below and
impetuous gyrations.
The last two Movements on the disc have been singled out by other
reviewers for praise. The "Choral" has mysterious harmonies covered in
gorgeous phrasing, and the "Carillon nocturne" presents monastery bells
over a bed of melody with piano resonance most effectively utilized. As
outstanding as these two pieces are, my favorites remain the 1st Suite's
Adagio and the 2nd Suite's Pavane. In any case, every piece on the disc
has much to offer.
AVIE's pianist is the young Romanian Luiza Borac who is well up to
the task of conveying Enescu's soundworld in each Suite; I particularly
love how she gives such a calm dignity to the "Adagio". After weeks of
listening to the disc, I still keep playing this one piece over and over.
The exceptional sound quality doesn't hurt either - rich and highly
detailed.
Comparisons aren't necessarily absent in the catalogue, but I couldn't
get my hands on the one alternative recording of all three Suites. Hence,
I can't say that Borac gives us the best performances of these works.
But I can assure readers that she plays splendidly and in an idiomatic
fashion.
Don's Conclusions: Georges Enescu is a treasure who has been woefully
disregarded except for his Romanian Rhapsodies. Yet, there are quite a
few of his recordings on the market including his Symphonies and a host
of chamber works. Do yourself a treat and enter the world of one of the
greatest composers of the 20th century. Starting out with Luiza Borac's
performance of the Suites for Piano isn't a bad way to commence the
journey, and I consider the disc essential for piano enthusiasts. All
others are strongly recommended to take the Enescu plunge. For those
already hooked on Enescu, just keep buying.
Don Satz
Nu cu individualitati impui o literatura: trebuie o falanga!
Interviu cu Dumitru TEPENEAG realizat de Ovidiu SIMONCA si publicat in Observator cultural.
Scriitorul Dumitru Tepeneag a fost, pentru mine, o extraordinara surpriza. M-am dus la interviu cu inima strinsa, inchipuindu-mi ca voi da peste un interlocutor mofluz, acrit de polemici. Rezultatul: Dumitru Tepeneag este un interlocutor jovial, relaxat si ironic. El se afla pentru citeva saptamini la Bucuresti, asa cum face in fiecare toamna. Discutia noastra a atins puncte nevralgice, inclusiv despre prezenta scriitorilor romani la Festivalul Les Belles Etrangères si vizibilitatea literaturii noastre in spatiul francez.
Cum vi se pare Bucurestiul in toamna anului 2005?
Eu vad Bucurestiul de doua ori pe an. N-am destula distanta ca sa inregistrez transformarile.
E un obicei al dvs. sa veniti de doua ori pe an?
Da, da. Din 1990, vin in fiecare an in Romania, cel putin o data. Dar am venit si de trei ori intr-un an. Ajung primavara, la Salonul cartii, si toamna, nu stiu de ce vin toamna... Vorba poetului: „niciodata toamna nu fu mai frumoasa...“
In fiecare toamna e valabil acest vers?
Da, pentru mine e din ce in ce mai valabil, mai ales daca citim si urmatorul vers: „...niciodata toamna nu fu mai frumoasa/ sufletului nostru bucuros de moarte.“
Cum vi se pare lumea culturala, tot venind, tot venind in Romania?
S-au schimbat multe. Si in bine, si in rau.
In bine ce s-a schimbat?
In sfirsit, s-a priceput cam despre ce este vorba in lume. Si ca avantajele nu vor curge din cer, pentru Romania, chiar daca noi ne consideram foarte destepti si foarte talentati. Lumea are si alte treburi decit sa se uite la noi. Iar cind se uita la noi vede ce este rau. Dar cred ca asa se intimpla indiferent din ce parte privesti. Daca ne uitam si noi la lume, tot ce e rau vedem.
Ce-a vazut lumea la noi?
De la inceput a fost impresionata de ce era mai rau: mortii de la Timisoara, cadavrele legate cu sirma, minciunile sau numai exagerarile in privinta numarului mortilor, apoi Piata Universitatii, venirea minerilor. N-am facut o impresie prea buna. La inceput aveam un capital extraordinar, extraordinar, intr-adevar. Eu stiu precis ca erau francezi care dadeau telefon la Ministerul de Externe sa se angajeze voluntari, ca pe vremea cind se duceau in anii ’39-’40 in Spania.
Voiau sa lupte de partea Revolutiei!?
Exact. Dar foarte curind s-au calmat. Asta a fost: francezii au vazut raul din Romania si s-au mai indepartat. Desi e si o exagerare. Chiar sintem noi, toti romanii, toti oamenii de cultura, vinovati ca stiu si eu ce oameni nerabdatori si pusi pe cistiguri usoare se reped in Franta, fura, sparg ma-gazine si se prostitueaza?
- Ungurii au fost intotdeauna cu un pas inaintea noastra
Trecind peste aspectul social cotidian al vagabonzilor de provenienta romana care ii deranjeaza pe francezi, cultura romana are ceva de oferit in acest moment?
Orice cultura are ceva de oferit. Depinde si de privirea celorlalti. Depinde cum se uita cei din jur la tine. Occidentul se uita cu mai multa atentie la Romania si la cultura romana in timpul lui Ceausescu. Atunci se uitau la aia care protestau. Sau se uitau la cei care aveau curajul sa vina pina in Franta, de exemplu, si care aveau curajul sa publice, sa ofere o literatura. Se uitau intr-acolo de unde venea pericolul, le era frica de tot ce se intimpla in Est. Cind s-a terminat cu frica, cind in Est a cazut comunismul, s-au intors cu spatele.
Pot sa va contrazic?
Da.
De ce si acum sint rafturi intregi de autori polonezi, cehi, unguri tradusi la Paris si nici un roman?
Literatura poloneza este bine instalata in Franta, gratie catolicismului. Iar ungurii au fost niste promotori geniali. Inca din anii ’80, cind in Romania se tragea mita de coada si scriitorii romani n-aveau nici macar curajul sa se gindeasca sa publice in strainatate, ungurii, cu ajutorul statului comunist, isi publicau cartile in strainatate.
De pilda, ce faceau ungurii?
Eu tot dau acest exemplu si de-abia acum a inceput sa intre un pic in capul, sa zicem, al lui Patapievici, presedintele ICR-ului. Ungurii invitau tineri poeti si scriitori francezi in Ungaria, ii invitau pe banii statului maghiar. Eu am cunoscut poeti care au fost in Ungaria in acea perioada. Pentru ei, care erau destul de saraci, trei-patru luni de stat in Ungaria erau o placere, fete unguroaice, ma rog, una pesta alta, era bine. Nici n-aveau nevoie sa stie limba, ei stilizau traducerile din maghiara in franceza. Stiti, francezii sint pretentiosi, pentru o prepozitie nelalocul ei editorii iti intorc spatele. Si asa au ajuns ungurii, care nu s-au prezentat doar cu un Cartarescu, cu un Craciun, sa fie publicati la Paris. S-au dus cu o divizie. Ca sa nu mai spun ca ungurii erau in complicitate cu exilul lor, care i-a ajutat. Ungurii au fost intotdeauna cu un pas inainte fata de noi, chiar cu doi, ungurii, pentru ca au avut coaie...
...lasam cuvintul la transcriere?
Da, e un cuvint frumos, precis, expresiv. Pentru ca ungurii au avut coaie inca din anii ’50, in 1956 mai ales, chiar si rusii i-au respectat. Nu ne punem noi cu ungurii!... Nu stiu, poate sa ne punem cu bulgarii, dar si fata de bulgari stam rau. Veniti la Paris si comparati Centrul Cultural Roman cu Centrul Cultural Maghiar. Centrul Cultural Maghiar e un palat, iar al nostru e o ma-ghernita in coasta Ambasadei Romaniei.
De ce ar fi numai cauze istorice, din vremea comunismului, pentru lipsa de vizibilitate si de impact a literaturii romane in Occident, pentru aceasta evolutie schiopatinda?
Noi am avut individualitati. La individualitati stam mai bine. Ungurii n-au avut un Eugen Ionescu, bulgarii n-au avut un Cioran si nici polonezii un Mircea Eliade. Numai ca, toti trei, si-au facut drum singuri, nu i-a ajutat nimeni. Eventual i-a ajutat situatia nenorocita de aici si au stiut sa se prezinte altfel decit aici, sa zicem. Si geniul lor a contat. Noi am avut individualitati, dar nu cu individualitati impui o cultura si o literatura: trebuie o falanga!
Si nu s-a putut dupa 1990?
Nu a incercat nimeni. Degeaba a tradus Alain Paruit vreo 60 de carti...
60? 60 de carti de scriitori romani traduse numai de Alain Paruit?
Da. 20 de carti au fost cele ale lui Eliade sau ale lui Cioran din tinerete, vreo 12 au fost ale lui Goma, 10 carti mi-a tradus mie. Majoritatea cartilor le-a tradus in anii dictaturii. Atunci i-a tradus pe Mihail Sebastian, pe Norman Manea, pe Nedelcovici, pe Papilian. Dar toate aceste traduceri s-a insiruit de-a lungul a douazeci, douazeci si cinci de ani.
Alain Paruit nu este roman, dar traduce din autori romani. Ultima carte tradusa, care va aparea in aceasta luna la Paris, e Dimineata pierduta a Gabrielei Adamesteanu.
Alain Paruit e nascut in Franta, a locuit in Romania de la 12 ani, tatal lui era evreu-ungur din Romania, mama frantuzoaica. Alain Paruit a stat aici pina pe la 26-27 de ani.
- Lui Sorescu i se intepenea maxilarul
Se spune si despre dvs. ca ati contribuit la publicarea a peste 30 de scriitori romani.
Nu stiu citi au fost, a facut Gabriela Adamesteanu socoteala. Gabriela l-a omis pe Cartarescu, ale carui poeme le-am tradus si publicat in Les Nouveaux Cahiers de l’Est, dupa 1990. 30 de scriitori nu inseamna bineinteles 30 de volume. Marea lor majoritate erau poeti. Eu fac parte din redactia celei mai importante reviste de poezie din Franta, condusa de Michel Deguy. Dar am publicat si in alte reviste, unele chiar conduse de mine.
N-am inteles foarte bine de ce ati facut acest efort de sustinere a scriitorilor romani la edituri franceze. A fost generozitate, inteligenta sau admiratie? Ce a precumpanit?
Pe rind toate trei. Mai intii, admiri ceva sau pe cineva. Pe urma, ca sa te hotarasti, sa te ostenesti si sa-ti pierzi timpul si sa traduci, de exemplu, sau sa recomanzi unui editor sau jurnalist, trebuie sa fii cit de cit generos. Sau foarte destept. Sa-ti zici: „eu imi pierd timpul sa-l promovez pe cutare, sa-l traduc, dar in felul asta vorbesc si de mine“. E important sa vorbesti si despre altii, faci impresie buna... Nu cum facea Sorescu, care vorbea numai despre sine. Cum era intrebat de vreun alt poet, i se intepenea maxilarul.
Chiar asa de egoisti sint scriitorii romani, sa adopte stilul Sorescu, sa vorbeasca numai despre ei?
Nu stiu, eu cred ca sint prost crescuti. E si o chestie de proasta crestere. In regimul comunist tacerea era de aur. Altfel, birfeai sau denuntai...
- Uricaru si-a dat o carte la tradus si atit
Peste o luna se va desfasura in Franta Festivalul Les Belles Etrangères, cu participarea a 12 scriitori romani. Ce rol ati avut in selectia acestor scriitori?
Infim. Am fost invitat, impreuna cu alti francezi sau nefrancezi – romani de acolo, sa ne dam cu parerea.
Selectia cine a facut-o?
Centre National du Livre. Erau mai multe cucoane de la Centre National du Livre care ne puneau intrebari, adica ne cereau parerea. Iar cei care raspundeau la intrebari erau Odile Serre, sotia lui Alain Paruit, Reichmann, Magda Carneci, eram eu, erau vreo doi francezi care avusesera diverse misiuni diplomatice sau culturale in Romania, era Clara Wagner, care fusese atasatul cultural al ambasadei Frantei. La inceput, a mers destul de repede. Stefan Agopian, Gabriela Adamesteanu, Gheorghe Craciun si Mircea Cartarescu au trecut din primul foc. Nimeni nu s-a opus sa fie invitati. Discutiile au fost mai animate dupa aceea.
Au avut foarte bune informatii! Nu stiu cum s-au orientat, dar e o echipa redutabila.
Eu as fi vrut sa fie si cineva din generatia mea. Dar n-am putut sa-l bag nici pe Breban, nici pe Buzura. Ma rog, nu muream eu de dragul lui Buzura. Buzura a fost propus de cineva si pe urma a fost eliminat de pe lista. Nu stiu exact de ce.
Ati fi vrut sa fie si Breban in echipa?
Da. Cred ca e un scriitor reprezentativ. Acum citiva ani, la o ancheta facuta chiar de revista Observator cultural, Breban era printre cei preferati de critica. Are trei carti traduse in franceza.
De ce credeti ca a fost respins?
Constat ca Breban e intr-o cadere vertiginoasa.
Ca imagine?
Da. Aici, in Romania, nu stiu de ce, Breban are o imagine foarte proasta si asta s-a aflat si la Paris.
Domnule Tepeneag, se putea profita de Les Belles Etrangères in asa fel incit fiecare scriitor din echipa sa aiba o carte tradusa, pe care sa o prezinte cu acest prilej. Mai ales ca Centre National du Livre suporta traducerea.
Se stia de citiva ani ca 2005 este anul Romaniei. Si nu s-a facut mare lucru. Autoritatile romane n-au facut mai nimic. Uricaru, pe vremea cind era la Uniunea Scriitorilor, si-a dat o carte de-a lui la tradus si atit. Uricaru era pe lista initiala, dar a fost eliminat din cauza ca francezii au aflat ca a fost dat in vileag ca nu stiu ce facuse in Securitate. Iar din generatia mea, mai era pe lista Norman Manea, care a refuzat sa vina. N-am o explicatie plauzibila pentru refuzul lui Norman Manea.
- Din tembelism nu s-a tradus mai mult
Anul trecut a fost anul Rusiei, acum e anul Romaniei. Rusii, din cite am aflat, au avut toti o carte tradusa cu acest prilej. In cazul nostru, nu toti scriitorii au o carte tradusa. De ce nu s-a tradus mai mult?
Din tembelism.
Al cui tembelism?
Tembelismul Institutului Cultural Roman, unde era Buzura si acum e Patapievici, tembelismul Uniunii Scriitorilor, unde era Uricaru si acum e Manolescu. Tembelismul autoritatilor culturale romane care trebuiau sa stie macar asta: ca unele carti se puteau publica pe banii francezilor. Ce a facut Uricaru? Mi-a trimis mie o scrisoare in care eram rugat sa-l reprezint in fata celor de la Centre National du Livre. O scrisoare de imputernicire care n-a avut nici o greutate. Mai rau, Uniunea Scriitorilor era vazuta ca o institutie perimata, a vechiului regim.
Cum v-ar fi placut sa actioneze cei din tara, cind v-ati fi scos palaria in fata lor?
Cind as fi vazut ca exista, fie la ICR, fie la Uniunea Scriitorilor, o comisie de critici care sa aleaga cartile scriitorilor care sa merite sa fie traduse. Aceasta comisie sa spuna: pentru acest an avem zece romane sau douazeci de romane pentru care ne vom bate sa fie traduse in Franta. Iata lista, am gasit traducatorii, ii platim, si probele de traducere vor ajunge la mari edituri din Franta, impreuna cu recomandarea noastra. Eu sint convins ca daca Institutul Cultural Roman si Uniunea Scriitorilor isi dau un pic de interes gasesc si editori.
Trebuia doar un pic de interes?
Interes si bani. Ce face Centre National du Livre? A facut o antologie cu textele celor 12. Probabil ca tot ei au platit si volumul Martei Petreu care era tradus deja de Alain Paruit, Odile Serre si de mine, precum si cele ale lui Dan Lungu si ale Ceciliei Stefanescu. In cazul ultimilor doi, nu vad o implicare a ICR. Cred ca Editura Polirom a lucrat direct cu editorul francez.
Tot nu prea inteleg, cum v-a cerut Eugen Uricaru sa-l ajutati? Pun aceasta intrebare ca sa vad pina unde mergea nesimtirea. Cum v-a spus: te duci acolo si ma reprezinti. Asa v-a spus?
Uricaru avea nu stiu cite functii, era presedinte al Uniunii Scriitorilor, era secretar de stat la Ministerul de Externe si ceva pe la Radio. Cind ai atitea functii nu-ti mai sta capul la traduceri, la promovarea unor scriitori romani. El era interesat sa-i apara lui cartea. A venit la Paris si mi-a spus ca vrea sa-l ajut, ca a auzit ca Romania va participa la Les Belles Etrangères. Atit am discutat.
Iertati-ma ca sint naiv. N-ati discutat nimic despre alti scriitori pe care Uniunea Scriitorilor ii putea ajuta sa publice in cadrul programului Les Belles Etrangères?
Nu, n-am discutat. Socotea ca e prea devreme, eram in 2004. Mai avem timp, spunea. Eu speram ca vom tine legatura, ne vom sfatui, va tine seama de informatiile mele, dar n-a mai raspuns la nici unul din semnalele mele. V-am spus: era o persoana foarte ocupata. Cind doua din functionarele din C.N.L. au venit in Romania sa prospecteze „piata“, i-am telefonat lui Uricaru, dar era evident ca nu-l interesa ce-i spuneam...
N-ati avut vreo discutie cu Buzura?
Pe Buzura l-am rugat sa ma ajute in 1992 sa continuam publicarea revistei Les Nouveaux Cahiers de l’Est. Eu aveam un editor, care tinea de concernul Gallimard, dar aveam nevoie de un mic ajutor financiar, in anul acela. Buzura m-a refuzat. N-a vrut sa ajute revista. Mai tirziu a spus ca ICR nu are menirea sa ajute revistele falimentare. Dar care reviste? Revistele care se vind si n-au nevoie de ajutor? Eu sint de vina ca o revista de literatura din Est nu se vinde?
Aceasta revista, Cahiers de l’Est, era initiata de dvs. inca din anii ’70 si era destinata scriitorilor interzisi in tarile din Est.
In 1990, am relansat revista, tocmai pentru a pastra un anumit contact cu spatiul scriitorilor din Est, mai ales romani. Revista, cum spuneam, avea girul concernului Gallimard, era o cale prin care puteam sa impunem niste nume in Franta. Si Buzura n-a vrut sa ma ajute. Dupa aceea relatiile noastre au ajuns la punctul zero.
- Eu si Dimov eram niste betivi simpatici
Sa lasam disputele deoparte. V-as intreba: de cine, dintre cei plecati, va este dor?
De Dimov.
Ce amintire va stirneste?
Amintirile sint invalmasite. Aveam discutii interminabile, sustinute de nenumarate pahare de vodca. Numai noi doi sau impreuna cu alti scriitori care ne simpatizau ori apreciau tipul nostru de activitate. Uneori, ne lansam in actiuni de-a dreptul incredibile. Stateam atirnati pe balcon ca niste lilieci. Noi eram din astia – sinucigasi betivi. Cum credeti ca am rezistat pe vremea aceea? Asa am rezistat! El statea pe Stefan cel Mare la etajul sapte. Ne imbatam si stateam atirnati de balcon. Eu eram tinar si acrobat, Dimov avea cu 11 ani mai mult. El era cel curajos, caci pentru el era cel mai greu.
Erati la etajul sapte si jos era strada?
Exact.
Cit stateati asa atirnati?
Cit puteam. Eu am stat atirnat si la Casa Scinteii. Cu martori... La vreo doua fete le-a venit rau. Asta se petrecea in sala de corectura a Editurii Meridiane unde lucram pe vremea aceea.
Ce doreati sa dovediti?
Nu stiu exact. Era o dovada de pura vitalitate. Iti demonstrai tie insuti ca esti puternic si ca poti sa rezisti.
Pentru cititorii mai tineri, cum sa ne explicam aceasta situatie: Tepeneag atirnat de balcon, dar si Tepeneag care dadea interviuri la Europa Libera impotriva „revolutiei culturale“ a lui Ceausescu?
Se leaga toate acestea. Daca noi am rezistat aici asa cum am rezistat, fara sa facem concesii, fara sa scriem pentru Partid a fost si pentru motivul ca Partidul nu ne prea lua in serios, ca pe niste adevarati dusmani. Pentru multi, noi eram niste betivi simpatici. Dar, e adevarat, nici nu faceam mare brinza. Ce faceam? Stiti, in anii ’60, pe care i-am trait aici, in sinul literaturii romane, ei bine, cei care mincau rahat, cum se zice, cei mai multi dintre ei n-o faceau de frica, frica era un pretext pentru carierismul lor. Asta e adevarul!
Stati putin, s-a spus ca onirismul a insemnat singurul curent in raspar cu realismul socialist.
Da, si? Pe Partid il durea in cur de literatura. Literatura a contat in Romania in anii ’50 cind imbecilii iesiti din fabrici sau veniti din Rusia credeau ca vor instala socialismul si, cu ajutorul literaturii, or sa obtina omul nou. Cind a venit Ceausescu au inteles deja ca nu se poate folosi literatura pentru impunerea ideilor politice. Pina la Ceausescu, s-au dat enorm de multi bani la scriitori. Toti astia, de la Dan Desliu la Marin Preda, au profitat de anii in care partidul credea ca literatura ajuta la ceva. Vorba e ca dupa venirea la putere a lui Ceausescu, s-au trezit cu o gramada de scriitori care nu serveau la nimic si mai reprezentau si un pericol potential. Noroc ca cei multi erau, asa cum am spus, carieristi, dornici de parale. S-au trezit cu unul ca Goma, care voia mai mult decit niste parale. Au mai fost si altii. Din 1968, nimeni in Partid nu mai dorea o literatura care sa duca la „omul nou“. Tot ce doreau era sa-si pastreze scaunele. Si politicienii si scriitorii. Nu mai credea nimeni in nimic. In 1968, dvs. stiti ca ofiterul de la Comitetul Central asculta Europa Libera? Stiti ca la Zaharia Stancu in birou se asculta Europa Libera, in august 1968?
In acest context, Tepeneag si Dimov cum erau priviti?
Probabil ca niste caraghiosi. Ba mai mult, puteam sa ies si din tara, sa dau interviuri la Europa Libera si ma si intorceam. Asta cred ca i-a nedumerit cel mai tare. De ce se intoarce asta? Vrea sa ne fure calul?
Dar n-ati mai fost publicat.
E adevarat, din 1972 n-am mai putut publica in Romania.
Cind ati vorbit la Europa Libera?
Am dat mai multe interviuri. Imi va aparea unul dintre ele in numarul din aceasta luna a Caietelor critice. Am fost la CNSAS, aia, baieti buni, mi-au xeroxat interviul. Contra cost, bineinteles... Ca acolo, la Securitate, sint arhivele literaturii romane. Nu in alta parte. Dar am impresia ca sint foarte putini curiosi. Asa mi s-a spus, nu vin multi sa-si vire nasul in dosarele de acolo. Iar cei care se arata interesati nu primesc intotdeauna ceea ce cer. Mie, de pilda, mi s-a spus ca n-am dosar decit la procuratura, nu si la Securitate.
Ati vrea sa se vorbeasca mai mult despre onirism?
As vrea sa se vorbeasca mai exact despre onirism, sa nu se confunde cu suprarealismul. Onirismul nostru nu e scriitura automata, ci dimpotriva: visul e luat ca un model, nu ca o sursa, visul are o functie ordonatoare. Nu e chiar asa de mare filozofie. Dar cei mai multi dintre criticii sau istoricii literari prefera amalgamul, ne baga in aceeasi oala cu suprarealistii si rolul nostru in literatura se estompeaza...
V-ati mai certat cu cineva in ultima vreme?
Eu nu ma cert. Eu sint un om politicos si relativ pasnic. Din pacate nu locuiesc in Romania decit o luna, o luna si jumatate pe an. Daca mi se intimpla sa ma cert, n-am timp sa ma impac. De aceea am ramas certat cu mai multi. Dar nu sint chiar atit de multi cum ar vrea unii sa creada...
- Scriem prea in limba
Ce inseamna un scriitor de succes in Occident?
In Franta, se poate confectiona un scriitor gratie marketingului. Sint, in mare, doua sisteme. Ori avem un tip a carui literatura se hraneste din provocari, ca aceea a lui Michel Houellebecq, care isi arata dispretul fata de arabi, de femei, descrie partuze intr-un stil plat si face pornografie fara nici un haz. Sa zicem ca Houellebecq scrie o literatura medie, dar vinde 300.000-400.000 de exemplare. Principala lege a comertului cu carti este polarizarea: unul trebuie sa fie cel mai grozav si acela vinde cel mai mult. Or, mai exista un sistem, care ne vine din America: iei o fata tinara, frumusica, ii scrii cartea si o arunci pe piata. Daca prinde, bine, daca nu, buna ziua.
Chiar asa?
Se cheama scriitor clinex. De obicei, nu se prea reuseste, dar s-a incercat. Clinex e hirtia cu care te stergi si pe urma o arunci.
Amélie Nothomb nu e asa, daca e sa ne gindim la o scriitoare de succes. In Romania este bine prizata.
Amélie Nothomb nu e frumoasa, dar asta nu inseamna ca e o mare scriitoare si ca faima de care e inconjurata si tirajele enorme sint justificate, vreau sa spun valoric. Intre valoare si consum relatia e mai degraba invers proportionala. Mie Amélie Nothomb mi se pare o scriitoare oarecare. Sint atitea altele mai bune decit ea!
Bun, si in aceasta lume in care confectionezi scriitori, cum patrunde romanasul nostru?
Nu patrunde. Ca sa patrunda trebuie o explozie de scriitori, sa vii cu o falanga, sa impresionezi. In Franta, din tot ce se traduce, 85% sint carti anglo-americane. Ramin 15% unde se inghesuie scriitori sud-americani, nemti, spanioli, rusi. Cit ne ramine noua? Foarte putin. Trebuie sa avem rabdare, trebuie sa prezentam o serie compacta de scriitori.
Nu scriem noi si prea complicat?
Ba da. Si scriem prea in limba. Adica, Sadoveanu e un mare scriitor, dar nu poti sa-l treci dincolo, ca nu ramine nimic. Cartarescu e un scriitor in limba. Mai multe sanse ar avea, probabil, Cecilia Stefanescu. Eu imi pun mari sperante in Gabriela Adamesteanu. Dimineata pierduta apare zilele astea la Gallimard, e un roman de factura clasica si s-ar putea sa aiba succes. Ce se intimpla? De citit, citesc mai mult femeile, le vad dimineata in metrou, barbatii citesc ziare, mai ales sportive. Femeile citesc, femeile scriu, ele domina tot mai mult literatura in lume. Barbatii ori sint prea complicati, ori sint aproape analfabeti.
„E o balmajeala in continuare“
Lumea culturala romaneasca de la Paris cum este? E mai unita ca in tara?
Nu. Cit timp a existat un dusman serios, Ceausescu, era cit de cit unita. Sau macar isi dadea osteneala sa para unita. In momentul in care dusmanul a disparut, au inceput tot felul de frictiuni, rupturi, conflicte, se certa fiecare cu fiecare.
De ce, dupa 1990, ati redevenit scriitor de limba romana?
A fost euforia momentului, nu stiu daca va puteti imagina cum am trait noi caderea lui Ceausescu. Nimeni nu credea in schimbare. Imi aduc aminte ca in decembrie am facut o seara de poezie la Centre Pompidou, inainte de 22 decembrie, cred ca pe 12 sau 13. Ne-au ajutat nemtii plecati din Romania. Dinescu, in plina disidenta, isi trimisese poeziile. A venit si Cioran, care zicea: „Doamne, numai la noi nu se intimpla nimic“. Va dati seama, cu zece zile inainte de 22, noi credeam ca nu se intimpla nimic. Cind s-a intimplat, am fost luati asa de un val de entuziasm, eu m-am urcat intr-un camion cu alimente, medicamente si pe 29 decembrie eram aici. Treceam prin satele Romaniei si toti credeau ca sintem americani. Dupa euforia asta mi-am zis: trebuie sa scriu din nou in romaneste. A fost ca un pariu, mi-am dat seama ca aici eram uitat.
Ati scris volume cu mare impact, trilogia Maramures si La belle Roumaine, o carte extraordinara, dupa parerea mea, si cu erotism, si cu spionaj, plina de culoare, mustind de imaginatie. O poveste fermecatoare. Cum ati nascocit-o pe eroina principala Ana (Hannah)?
E, daca vreti, o portiune de roman picaresc. O proiectie, o idealizare si in bine si in rau. Un personaj literar e o combinatie de tipuri umane, de personaje reale. La lansare mi-am pus palarie si sutien si am spus „La belle roumaine c’est moi“. Am glumit, bineinteles, facind cu ochiul spre Flaubert, nu sint eu atit de complicat si de ambiguu. Si atit de... frumoasa pe deasupra!
Sinteti nominalizat la premiile USR pe 2004 pentru romanul La belle Roumaine.
Eu am luat premiul pentru Maramures, impreuna cu Petru Cimpoesu. Nu mai sper la inca un premiu. Sint in conflict cu editorul, cu Calin Vlasie, de la Editura Paralela 45, care nu mi-a facut contract. Pentru mine, cartea asta nu exista pentru ca nu are contract.
Nu e numele dvs. pe carte?
O fi, dar n-am contract. Unii editori din Romania sint de-a dreptul niste escroci. Cred ca e timpul sa ne oprim si sa punem pe alte baze aceasta relatie scriitor-editor. Noi, scriitorii, sintem de fapt exploatati de editori. Unii dintre ei mai sint si cinici, Calin Vlasie mi-a spus: „credeam ca nu va intereseaza banii“. El vine la Paris cu masina cu sofer. Asta nu vedeti la Paris. Acolo un editor isi conduce el masina. Si Vlasie vine cu sofer si vreti sa inchid ochii, sa-l accept? Sa renunt la bani in favoarea lui... Dar de ce?
N-ati luat nici un ban?
N-am luat nici un ban, dar nu asta e cel mai grav. Nu mi-a facut contract. L-am reclamat la Copyro, care se ocupa cu drepturi de autor, si i-am interzis sa-mi mai difuzeze cartea. Acum vrea sa-mi plateasca... A vazut ca nu-i merge si vrea sa-mi plateasca chiar mai mult decit mi s-ar cuveni tot dupa socoteala lui. Minte de cum deschide gura. Nu am nici o incredere. Orisice mi-ar spune. Si sper ca nici alti scriitori sa nu mai aiba incredere intr-un asemenea editor. Pina acum, n-am avut editorul care imi trebuia, desi am incercat cu foarte multi. La Humanitas, am fost in conflict cu Liiceanu, inca de la inceput. Pe mine asta ma supara cel mai tare: cind sint confundat cu un veleitar. Nu stiu exact ce-a fost in capul lui. Cred ca nu prea stia cine sint. Cind ne-am vazut prima oara, la Paris, in 1990 sau 1991, i-am spus: „as vrea sa public o carte la dvs.“. Si Liiceanu mi-a raspuns sec: „O mie de dolari“. Am martori, pe Mircea Martin si pe Florin Iaru.
Iar vi se duce buhul in tirg ca sinteti un polemist rau, ca nu iertati nimic?
Sint polemist, dar de ce rau? Am niste principii, socotesc ca tara asta trebuie sa se normalizeze cit de cit. Au trecut 16 ani. 16 ani sint foarte multi. Si in 16 ani, nu s-a intimplat nimic, sintem tot in tranzitie. Tranzitie Iliescu, tranzitie Constantinescu, tranzitie Basescu. Asta, Traian Basescu, pare simpatic, dar nu prea ma convinge, e o balmajeala in continuare.
De unde vi se trage aceasta vitalitate, veti implini, in 2007, 70 de ani si pareti intr-o mare forma scriitoriceasca?
Nu stiu, poate de la stramosii mei din Banat. Eu m-am nascut la Bucuresti, dar taica-meu era banatean din Mehadia.
Darul acesta, al stapinirii limbii franceze, de unde il aveti?
Cind stai 30 de ani in Franta, timpit sa fii si tot inveti franceza.
Stiati dinainte de plecare.
Da, stiam. Cum zicea Beniuc, eu am facut sapte limbi si... pianul. Stiam germana, franceza, taica-meu era un burghez care avea ceva bani, asa ca am avut o educatie, cum se zice, aleasa....
Ati mai prins vechiul stil de educatie din familie?
Am apucat zece ani de veche educatie. Cind eram copil, stiam mai bine germana decit franceza.
Vi s-a dat inapoi cetatenia romana?
Da.
Cind?
Nu mai stiu exact, prin 1996-97. A fost o adevarata tocmeala. Mi-au spus sa fac cerere. Eu am spus ca nu fac cerere, pentru ca nu eu am renuntat la cetatenie precum cei care plecau in Germania sau in Israel. Eu nici macar azil politic n-am cerut. Am trait ani de zile ca apatrid, cu un pasaport special, asa-numitul pasaport Nansen. Abia in 1984 mi s-a acordat cetatenia franceza.
Erati afectat ca nu aveti cetatenia romana?
Nu. De fapt, prietenul meu Eugen Simion tinea mortis sa reprimesc cetatenia romana si s-a zbatut in sensul acesta. Acum ii sint recunoscator, mai ales ca am primit si faimoasa pensie de merit.
Daca vi s-ar oferi, din partea statului roman, o functie de reprezentare, ati accepta-o?
Nu, nu va spun ca am iesit la pensie...
Si la pensie avem atitea exemple de persoane care au primit functii.
Nu sint un om facut pentru functii. Nici pentru slujbe. Un scriitor trebuie sa ramina un om liber in adevaratul inteles al cuvintului.
Scriitorul Dumitru Tepeneag a fost, pentru mine, o extraordinara surpriza. M-am dus la interviu cu inima strinsa, inchipuindu-mi ca voi da peste un interlocutor mofluz, acrit de polemici. Rezultatul: Dumitru Tepeneag este un interlocutor jovial, relaxat si ironic. El se afla pentru citeva saptamini la Bucuresti, asa cum face in fiecare toamna. Discutia noastra a atins puncte nevralgice, inclusiv despre prezenta scriitorilor romani la Festivalul Les Belles Etrangères si vizibilitatea literaturii noastre in spatiul francez.
Cum vi se pare Bucurestiul in toamna anului 2005?
Eu vad Bucurestiul de doua ori pe an. N-am destula distanta ca sa inregistrez transformarile.
E un obicei al dvs. sa veniti de doua ori pe an?
Da, da. Din 1990, vin in fiecare an in Romania, cel putin o data. Dar am venit si de trei ori intr-un an. Ajung primavara, la Salonul cartii, si toamna, nu stiu de ce vin toamna... Vorba poetului: „niciodata toamna nu fu mai frumoasa...“
In fiecare toamna e valabil acest vers?
Da, pentru mine e din ce in ce mai valabil, mai ales daca citim si urmatorul vers: „...niciodata toamna nu fu mai frumoasa/ sufletului nostru bucuros de moarte.“
Cum vi se pare lumea culturala, tot venind, tot venind in Romania?
S-au schimbat multe. Si in bine, si in rau.
In bine ce s-a schimbat?
In sfirsit, s-a priceput cam despre ce este vorba in lume. Si ca avantajele nu vor curge din cer, pentru Romania, chiar daca noi ne consideram foarte destepti si foarte talentati. Lumea are si alte treburi decit sa se uite la noi. Iar cind se uita la noi vede ce este rau. Dar cred ca asa se intimpla indiferent din ce parte privesti. Daca ne uitam si noi la lume, tot ce e rau vedem.
Ce-a vazut lumea la noi?
De la inceput a fost impresionata de ce era mai rau: mortii de la Timisoara, cadavrele legate cu sirma, minciunile sau numai exagerarile in privinta numarului mortilor, apoi Piata Universitatii, venirea minerilor. N-am facut o impresie prea buna. La inceput aveam un capital extraordinar, extraordinar, intr-adevar. Eu stiu precis ca erau francezi care dadeau telefon la Ministerul de Externe sa se angajeze voluntari, ca pe vremea cind se duceau in anii ’39-’40 in Spania.
Voiau sa lupte de partea Revolutiei!?
Exact. Dar foarte curind s-au calmat. Asta a fost: francezii au vazut raul din Romania si s-au mai indepartat. Desi e si o exagerare. Chiar sintem noi, toti romanii, toti oamenii de cultura, vinovati ca stiu si eu ce oameni nerabdatori si pusi pe cistiguri usoare se reped in Franta, fura, sparg ma-gazine si se prostitueaza?
- Ungurii au fost intotdeauna cu un pas inaintea noastra
Trecind peste aspectul social cotidian al vagabonzilor de provenienta romana care ii deranjeaza pe francezi, cultura romana are ceva de oferit in acest moment?
Orice cultura are ceva de oferit. Depinde si de privirea celorlalti. Depinde cum se uita cei din jur la tine. Occidentul se uita cu mai multa atentie la Romania si la cultura romana in timpul lui Ceausescu. Atunci se uitau la aia care protestau. Sau se uitau la cei care aveau curajul sa vina pina in Franta, de exemplu, si care aveau curajul sa publice, sa ofere o literatura. Se uitau intr-acolo de unde venea pericolul, le era frica de tot ce se intimpla in Est. Cind s-a terminat cu frica, cind in Est a cazut comunismul, s-au intors cu spatele.
Pot sa va contrazic?
Da.
De ce si acum sint rafturi intregi de autori polonezi, cehi, unguri tradusi la Paris si nici un roman?
Literatura poloneza este bine instalata in Franta, gratie catolicismului. Iar ungurii au fost niste promotori geniali. Inca din anii ’80, cind in Romania se tragea mita de coada si scriitorii romani n-aveau nici macar curajul sa se gindeasca sa publice in strainatate, ungurii, cu ajutorul statului comunist, isi publicau cartile in strainatate.
De pilda, ce faceau ungurii?
Eu tot dau acest exemplu si de-abia acum a inceput sa intre un pic in capul, sa zicem, al lui Patapievici, presedintele ICR-ului. Ungurii invitau tineri poeti si scriitori francezi in Ungaria, ii invitau pe banii statului maghiar. Eu am cunoscut poeti care au fost in Ungaria in acea perioada. Pentru ei, care erau destul de saraci, trei-patru luni de stat in Ungaria erau o placere, fete unguroaice, ma rog, una pesta alta, era bine. Nici n-aveau nevoie sa stie limba, ei stilizau traducerile din maghiara in franceza. Stiti, francezii sint pretentiosi, pentru o prepozitie nelalocul ei editorii iti intorc spatele. Si asa au ajuns ungurii, care nu s-au prezentat doar cu un Cartarescu, cu un Craciun, sa fie publicati la Paris. S-au dus cu o divizie. Ca sa nu mai spun ca ungurii erau in complicitate cu exilul lor, care i-a ajutat. Ungurii au fost intotdeauna cu un pas inainte fata de noi, chiar cu doi, ungurii, pentru ca au avut coaie...
...lasam cuvintul la transcriere?
Da, e un cuvint frumos, precis, expresiv. Pentru ca ungurii au avut coaie inca din anii ’50, in 1956 mai ales, chiar si rusii i-au respectat. Nu ne punem noi cu ungurii!... Nu stiu, poate sa ne punem cu bulgarii, dar si fata de bulgari stam rau. Veniti la Paris si comparati Centrul Cultural Roman cu Centrul Cultural Maghiar. Centrul Cultural Maghiar e un palat, iar al nostru e o ma-ghernita in coasta Ambasadei Romaniei.
De ce ar fi numai cauze istorice, din vremea comunismului, pentru lipsa de vizibilitate si de impact a literaturii romane in Occident, pentru aceasta evolutie schiopatinda?
Noi am avut individualitati. La individualitati stam mai bine. Ungurii n-au avut un Eugen Ionescu, bulgarii n-au avut un Cioran si nici polonezii un Mircea Eliade. Numai ca, toti trei, si-au facut drum singuri, nu i-a ajutat nimeni. Eventual i-a ajutat situatia nenorocita de aici si au stiut sa se prezinte altfel decit aici, sa zicem. Si geniul lor a contat. Noi am avut individualitati, dar nu cu individualitati impui o cultura si o literatura: trebuie o falanga!
Si nu s-a putut dupa 1990?
Nu a incercat nimeni. Degeaba a tradus Alain Paruit vreo 60 de carti...
60? 60 de carti de scriitori romani traduse numai de Alain Paruit?
Da. 20 de carti au fost cele ale lui Eliade sau ale lui Cioran din tinerete, vreo 12 au fost ale lui Goma, 10 carti mi-a tradus mie. Majoritatea cartilor le-a tradus in anii dictaturii. Atunci i-a tradus pe Mihail Sebastian, pe Norman Manea, pe Nedelcovici, pe Papilian. Dar toate aceste traduceri s-a insiruit de-a lungul a douazeci, douazeci si cinci de ani.
Alain Paruit nu este roman, dar traduce din autori romani. Ultima carte tradusa, care va aparea in aceasta luna la Paris, e Dimineata pierduta a Gabrielei Adamesteanu.
Alain Paruit e nascut in Franta, a locuit in Romania de la 12 ani, tatal lui era evreu-ungur din Romania, mama frantuzoaica. Alain Paruit a stat aici pina pe la 26-27 de ani.
- Lui Sorescu i se intepenea maxilarul
Se spune si despre dvs. ca ati contribuit la publicarea a peste 30 de scriitori romani.
Nu stiu citi au fost, a facut Gabriela Adamesteanu socoteala. Gabriela l-a omis pe Cartarescu, ale carui poeme le-am tradus si publicat in Les Nouveaux Cahiers de l’Est, dupa 1990. 30 de scriitori nu inseamna bineinteles 30 de volume. Marea lor majoritate erau poeti. Eu fac parte din redactia celei mai importante reviste de poezie din Franta, condusa de Michel Deguy. Dar am publicat si in alte reviste, unele chiar conduse de mine.
N-am inteles foarte bine de ce ati facut acest efort de sustinere a scriitorilor romani la edituri franceze. A fost generozitate, inteligenta sau admiratie? Ce a precumpanit?
Pe rind toate trei. Mai intii, admiri ceva sau pe cineva. Pe urma, ca sa te hotarasti, sa te ostenesti si sa-ti pierzi timpul si sa traduci, de exemplu, sau sa recomanzi unui editor sau jurnalist, trebuie sa fii cit de cit generos. Sau foarte destept. Sa-ti zici: „eu imi pierd timpul sa-l promovez pe cutare, sa-l traduc, dar in felul asta vorbesc si de mine“. E important sa vorbesti si despre altii, faci impresie buna... Nu cum facea Sorescu, care vorbea numai despre sine. Cum era intrebat de vreun alt poet, i se intepenea maxilarul.
Chiar asa de egoisti sint scriitorii romani, sa adopte stilul Sorescu, sa vorbeasca numai despre ei?
Nu stiu, eu cred ca sint prost crescuti. E si o chestie de proasta crestere. In regimul comunist tacerea era de aur. Altfel, birfeai sau denuntai...
- Uricaru si-a dat o carte la tradus si atit
Peste o luna se va desfasura in Franta Festivalul Les Belles Etrangères, cu participarea a 12 scriitori romani. Ce rol ati avut in selectia acestor scriitori?
Infim. Am fost invitat, impreuna cu alti francezi sau nefrancezi – romani de acolo, sa ne dam cu parerea.
Selectia cine a facut-o?
Centre National du Livre. Erau mai multe cucoane de la Centre National du Livre care ne puneau intrebari, adica ne cereau parerea. Iar cei care raspundeau la intrebari erau Odile Serre, sotia lui Alain Paruit, Reichmann, Magda Carneci, eram eu, erau vreo doi francezi care avusesera diverse misiuni diplomatice sau culturale in Romania, era Clara Wagner, care fusese atasatul cultural al ambasadei Frantei. La inceput, a mers destul de repede. Stefan Agopian, Gabriela Adamesteanu, Gheorghe Craciun si Mircea Cartarescu au trecut din primul foc. Nimeni nu s-a opus sa fie invitati. Discutiile au fost mai animate dupa aceea.
Au avut foarte bune informatii! Nu stiu cum s-au orientat, dar e o echipa redutabila.
Eu as fi vrut sa fie si cineva din generatia mea. Dar n-am putut sa-l bag nici pe Breban, nici pe Buzura. Ma rog, nu muream eu de dragul lui Buzura. Buzura a fost propus de cineva si pe urma a fost eliminat de pe lista. Nu stiu exact de ce.
Ati fi vrut sa fie si Breban in echipa?
Da. Cred ca e un scriitor reprezentativ. Acum citiva ani, la o ancheta facuta chiar de revista Observator cultural, Breban era printre cei preferati de critica. Are trei carti traduse in franceza.
De ce credeti ca a fost respins?
Constat ca Breban e intr-o cadere vertiginoasa.
Ca imagine?
Da. Aici, in Romania, nu stiu de ce, Breban are o imagine foarte proasta si asta s-a aflat si la Paris.
Domnule Tepeneag, se putea profita de Les Belles Etrangères in asa fel incit fiecare scriitor din echipa sa aiba o carte tradusa, pe care sa o prezinte cu acest prilej. Mai ales ca Centre National du Livre suporta traducerea.
Se stia de citiva ani ca 2005 este anul Romaniei. Si nu s-a facut mare lucru. Autoritatile romane n-au facut mai nimic. Uricaru, pe vremea cind era la Uniunea Scriitorilor, si-a dat o carte de-a lui la tradus si atit. Uricaru era pe lista initiala, dar a fost eliminat din cauza ca francezii au aflat ca a fost dat in vileag ca nu stiu ce facuse in Securitate. Iar din generatia mea, mai era pe lista Norman Manea, care a refuzat sa vina. N-am o explicatie plauzibila pentru refuzul lui Norman Manea.
- Din tembelism nu s-a tradus mai mult
Anul trecut a fost anul Rusiei, acum e anul Romaniei. Rusii, din cite am aflat, au avut toti o carte tradusa cu acest prilej. In cazul nostru, nu toti scriitorii au o carte tradusa. De ce nu s-a tradus mai mult?
Din tembelism.
Al cui tembelism?
Tembelismul Institutului Cultural Roman, unde era Buzura si acum e Patapievici, tembelismul Uniunii Scriitorilor, unde era Uricaru si acum e Manolescu. Tembelismul autoritatilor culturale romane care trebuiau sa stie macar asta: ca unele carti se puteau publica pe banii francezilor. Ce a facut Uricaru? Mi-a trimis mie o scrisoare in care eram rugat sa-l reprezint in fata celor de la Centre National du Livre. O scrisoare de imputernicire care n-a avut nici o greutate. Mai rau, Uniunea Scriitorilor era vazuta ca o institutie perimata, a vechiului regim.
Cum v-ar fi placut sa actioneze cei din tara, cind v-ati fi scos palaria in fata lor?
Cind as fi vazut ca exista, fie la ICR, fie la Uniunea Scriitorilor, o comisie de critici care sa aleaga cartile scriitorilor care sa merite sa fie traduse. Aceasta comisie sa spuna: pentru acest an avem zece romane sau douazeci de romane pentru care ne vom bate sa fie traduse in Franta. Iata lista, am gasit traducatorii, ii platim, si probele de traducere vor ajunge la mari edituri din Franta, impreuna cu recomandarea noastra. Eu sint convins ca daca Institutul Cultural Roman si Uniunea Scriitorilor isi dau un pic de interes gasesc si editori.
Trebuia doar un pic de interes?
Interes si bani. Ce face Centre National du Livre? A facut o antologie cu textele celor 12. Probabil ca tot ei au platit si volumul Martei Petreu care era tradus deja de Alain Paruit, Odile Serre si de mine, precum si cele ale lui Dan Lungu si ale Ceciliei Stefanescu. In cazul ultimilor doi, nu vad o implicare a ICR. Cred ca Editura Polirom a lucrat direct cu editorul francez.
Tot nu prea inteleg, cum v-a cerut Eugen Uricaru sa-l ajutati? Pun aceasta intrebare ca sa vad pina unde mergea nesimtirea. Cum v-a spus: te duci acolo si ma reprezinti. Asa v-a spus?
Uricaru avea nu stiu cite functii, era presedinte al Uniunii Scriitorilor, era secretar de stat la Ministerul de Externe si ceva pe la Radio. Cind ai atitea functii nu-ti mai sta capul la traduceri, la promovarea unor scriitori romani. El era interesat sa-i apara lui cartea. A venit la Paris si mi-a spus ca vrea sa-l ajut, ca a auzit ca Romania va participa la Les Belles Etrangères. Atit am discutat.
Iertati-ma ca sint naiv. N-ati discutat nimic despre alti scriitori pe care Uniunea Scriitorilor ii putea ajuta sa publice in cadrul programului Les Belles Etrangères?
Nu, n-am discutat. Socotea ca e prea devreme, eram in 2004. Mai avem timp, spunea. Eu speram ca vom tine legatura, ne vom sfatui, va tine seama de informatiile mele, dar n-a mai raspuns la nici unul din semnalele mele. V-am spus: era o persoana foarte ocupata. Cind doua din functionarele din C.N.L. au venit in Romania sa prospecteze „piata“, i-am telefonat lui Uricaru, dar era evident ca nu-l interesa ce-i spuneam...
N-ati avut vreo discutie cu Buzura?
Pe Buzura l-am rugat sa ma ajute in 1992 sa continuam publicarea revistei Les Nouveaux Cahiers de l’Est. Eu aveam un editor, care tinea de concernul Gallimard, dar aveam nevoie de un mic ajutor financiar, in anul acela. Buzura m-a refuzat. N-a vrut sa ajute revista. Mai tirziu a spus ca ICR nu are menirea sa ajute revistele falimentare. Dar care reviste? Revistele care se vind si n-au nevoie de ajutor? Eu sint de vina ca o revista de literatura din Est nu se vinde?
Aceasta revista, Cahiers de l’Est, era initiata de dvs. inca din anii ’70 si era destinata scriitorilor interzisi in tarile din Est.
In 1990, am relansat revista, tocmai pentru a pastra un anumit contact cu spatiul scriitorilor din Est, mai ales romani. Revista, cum spuneam, avea girul concernului Gallimard, era o cale prin care puteam sa impunem niste nume in Franta. Si Buzura n-a vrut sa ma ajute. Dupa aceea relatiile noastre au ajuns la punctul zero.
- Eu si Dimov eram niste betivi simpatici
Sa lasam disputele deoparte. V-as intreba: de cine, dintre cei plecati, va este dor?
De Dimov.
Ce amintire va stirneste?
Amintirile sint invalmasite. Aveam discutii interminabile, sustinute de nenumarate pahare de vodca. Numai noi doi sau impreuna cu alti scriitori care ne simpatizau ori apreciau tipul nostru de activitate. Uneori, ne lansam in actiuni de-a dreptul incredibile. Stateam atirnati pe balcon ca niste lilieci. Noi eram din astia – sinucigasi betivi. Cum credeti ca am rezistat pe vremea aceea? Asa am rezistat! El statea pe Stefan cel Mare la etajul sapte. Ne imbatam si stateam atirnati de balcon. Eu eram tinar si acrobat, Dimov avea cu 11 ani mai mult. El era cel curajos, caci pentru el era cel mai greu.
Erati la etajul sapte si jos era strada?
Exact.
Cit stateati asa atirnati?
Cit puteam. Eu am stat atirnat si la Casa Scinteii. Cu martori... La vreo doua fete le-a venit rau. Asta se petrecea in sala de corectura a Editurii Meridiane unde lucram pe vremea aceea.
Ce doreati sa dovediti?
Nu stiu exact. Era o dovada de pura vitalitate. Iti demonstrai tie insuti ca esti puternic si ca poti sa rezisti.
Pentru cititorii mai tineri, cum sa ne explicam aceasta situatie: Tepeneag atirnat de balcon, dar si Tepeneag care dadea interviuri la Europa Libera impotriva „revolutiei culturale“ a lui Ceausescu?
Se leaga toate acestea. Daca noi am rezistat aici asa cum am rezistat, fara sa facem concesii, fara sa scriem pentru Partid a fost si pentru motivul ca Partidul nu ne prea lua in serios, ca pe niste adevarati dusmani. Pentru multi, noi eram niste betivi simpatici. Dar, e adevarat, nici nu faceam mare brinza. Ce faceam? Stiti, in anii ’60, pe care i-am trait aici, in sinul literaturii romane, ei bine, cei care mincau rahat, cum se zice, cei mai multi dintre ei n-o faceau de frica, frica era un pretext pentru carierismul lor. Asta e adevarul!
Stati putin, s-a spus ca onirismul a insemnat singurul curent in raspar cu realismul socialist.
Da, si? Pe Partid il durea in cur de literatura. Literatura a contat in Romania in anii ’50 cind imbecilii iesiti din fabrici sau veniti din Rusia credeau ca vor instala socialismul si, cu ajutorul literaturii, or sa obtina omul nou. Cind a venit Ceausescu au inteles deja ca nu se poate folosi literatura pentru impunerea ideilor politice. Pina la Ceausescu, s-au dat enorm de multi bani la scriitori. Toti astia, de la Dan Desliu la Marin Preda, au profitat de anii in care partidul credea ca literatura ajuta la ceva. Vorba e ca dupa venirea la putere a lui Ceausescu, s-au trezit cu o gramada de scriitori care nu serveau la nimic si mai reprezentau si un pericol potential. Noroc ca cei multi erau, asa cum am spus, carieristi, dornici de parale. S-au trezit cu unul ca Goma, care voia mai mult decit niste parale. Au mai fost si altii. Din 1968, nimeni in Partid nu mai dorea o literatura care sa duca la „omul nou“. Tot ce doreau era sa-si pastreze scaunele. Si politicienii si scriitorii. Nu mai credea nimeni in nimic. In 1968, dvs. stiti ca ofiterul de la Comitetul Central asculta Europa Libera? Stiti ca la Zaharia Stancu in birou se asculta Europa Libera, in august 1968?
In acest context, Tepeneag si Dimov cum erau priviti?
Probabil ca niste caraghiosi. Ba mai mult, puteam sa ies si din tara, sa dau interviuri la Europa Libera si ma si intorceam. Asta cred ca i-a nedumerit cel mai tare. De ce se intoarce asta? Vrea sa ne fure calul?
Dar n-ati mai fost publicat.
E adevarat, din 1972 n-am mai putut publica in Romania.
Cind ati vorbit la Europa Libera?
Am dat mai multe interviuri. Imi va aparea unul dintre ele in numarul din aceasta luna a Caietelor critice. Am fost la CNSAS, aia, baieti buni, mi-au xeroxat interviul. Contra cost, bineinteles... Ca acolo, la Securitate, sint arhivele literaturii romane. Nu in alta parte. Dar am impresia ca sint foarte putini curiosi. Asa mi s-a spus, nu vin multi sa-si vire nasul in dosarele de acolo. Iar cei care se arata interesati nu primesc intotdeauna ceea ce cer. Mie, de pilda, mi s-a spus ca n-am dosar decit la procuratura, nu si la Securitate.
Ati vrea sa se vorbeasca mai mult despre onirism?
As vrea sa se vorbeasca mai exact despre onirism, sa nu se confunde cu suprarealismul. Onirismul nostru nu e scriitura automata, ci dimpotriva: visul e luat ca un model, nu ca o sursa, visul are o functie ordonatoare. Nu e chiar asa de mare filozofie. Dar cei mai multi dintre criticii sau istoricii literari prefera amalgamul, ne baga in aceeasi oala cu suprarealistii si rolul nostru in literatura se estompeaza...
V-ati mai certat cu cineva in ultima vreme?
Eu nu ma cert. Eu sint un om politicos si relativ pasnic. Din pacate nu locuiesc in Romania decit o luna, o luna si jumatate pe an. Daca mi se intimpla sa ma cert, n-am timp sa ma impac. De aceea am ramas certat cu mai multi. Dar nu sint chiar atit de multi cum ar vrea unii sa creada...
- Scriem prea in limba
Ce inseamna un scriitor de succes in Occident?
In Franta, se poate confectiona un scriitor gratie marketingului. Sint, in mare, doua sisteme. Ori avem un tip a carui literatura se hraneste din provocari, ca aceea a lui Michel Houellebecq, care isi arata dispretul fata de arabi, de femei, descrie partuze intr-un stil plat si face pornografie fara nici un haz. Sa zicem ca Houellebecq scrie o literatura medie, dar vinde 300.000-400.000 de exemplare. Principala lege a comertului cu carti este polarizarea: unul trebuie sa fie cel mai grozav si acela vinde cel mai mult. Or, mai exista un sistem, care ne vine din America: iei o fata tinara, frumusica, ii scrii cartea si o arunci pe piata. Daca prinde, bine, daca nu, buna ziua.
Chiar asa?
Se cheama scriitor clinex. De obicei, nu se prea reuseste, dar s-a incercat. Clinex e hirtia cu care te stergi si pe urma o arunci.
Amélie Nothomb nu e asa, daca e sa ne gindim la o scriitoare de succes. In Romania este bine prizata.
Amélie Nothomb nu e frumoasa, dar asta nu inseamna ca e o mare scriitoare si ca faima de care e inconjurata si tirajele enorme sint justificate, vreau sa spun valoric. Intre valoare si consum relatia e mai degraba invers proportionala. Mie Amélie Nothomb mi se pare o scriitoare oarecare. Sint atitea altele mai bune decit ea!
Bun, si in aceasta lume in care confectionezi scriitori, cum patrunde romanasul nostru?
Nu patrunde. Ca sa patrunda trebuie o explozie de scriitori, sa vii cu o falanga, sa impresionezi. In Franta, din tot ce se traduce, 85% sint carti anglo-americane. Ramin 15% unde se inghesuie scriitori sud-americani, nemti, spanioli, rusi. Cit ne ramine noua? Foarte putin. Trebuie sa avem rabdare, trebuie sa prezentam o serie compacta de scriitori.
Nu scriem noi si prea complicat?
Ba da. Si scriem prea in limba. Adica, Sadoveanu e un mare scriitor, dar nu poti sa-l treci dincolo, ca nu ramine nimic. Cartarescu e un scriitor in limba. Mai multe sanse ar avea, probabil, Cecilia Stefanescu. Eu imi pun mari sperante in Gabriela Adamesteanu. Dimineata pierduta apare zilele astea la Gallimard, e un roman de factura clasica si s-ar putea sa aiba succes. Ce se intimpla? De citit, citesc mai mult femeile, le vad dimineata in metrou, barbatii citesc ziare, mai ales sportive. Femeile citesc, femeile scriu, ele domina tot mai mult literatura in lume. Barbatii ori sint prea complicati, ori sint aproape analfabeti.
„E o balmajeala in continuare“
Lumea culturala romaneasca de la Paris cum este? E mai unita ca in tara?
Nu. Cit timp a existat un dusman serios, Ceausescu, era cit de cit unita. Sau macar isi dadea osteneala sa para unita. In momentul in care dusmanul a disparut, au inceput tot felul de frictiuni, rupturi, conflicte, se certa fiecare cu fiecare.
De ce, dupa 1990, ati redevenit scriitor de limba romana?
A fost euforia momentului, nu stiu daca va puteti imagina cum am trait noi caderea lui Ceausescu. Nimeni nu credea in schimbare. Imi aduc aminte ca in decembrie am facut o seara de poezie la Centre Pompidou, inainte de 22 decembrie, cred ca pe 12 sau 13. Ne-au ajutat nemtii plecati din Romania. Dinescu, in plina disidenta, isi trimisese poeziile. A venit si Cioran, care zicea: „Doamne, numai la noi nu se intimpla nimic“. Va dati seama, cu zece zile inainte de 22, noi credeam ca nu se intimpla nimic. Cind s-a intimplat, am fost luati asa de un val de entuziasm, eu m-am urcat intr-un camion cu alimente, medicamente si pe 29 decembrie eram aici. Treceam prin satele Romaniei si toti credeau ca sintem americani. Dupa euforia asta mi-am zis: trebuie sa scriu din nou in romaneste. A fost ca un pariu, mi-am dat seama ca aici eram uitat.
Ati scris volume cu mare impact, trilogia Maramures si La belle Roumaine, o carte extraordinara, dupa parerea mea, si cu erotism, si cu spionaj, plina de culoare, mustind de imaginatie. O poveste fermecatoare. Cum ati nascocit-o pe eroina principala Ana (Hannah)?
E, daca vreti, o portiune de roman picaresc. O proiectie, o idealizare si in bine si in rau. Un personaj literar e o combinatie de tipuri umane, de personaje reale. La lansare mi-am pus palarie si sutien si am spus „La belle roumaine c’est moi“. Am glumit, bineinteles, facind cu ochiul spre Flaubert, nu sint eu atit de complicat si de ambiguu. Si atit de... frumoasa pe deasupra!
Sinteti nominalizat la premiile USR pe 2004 pentru romanul La belle Roumaine.
Eu am luat premiul pentru Maramures, impreuna cu Petru Cimpoesu. Nu mai sper la inca un premiu. Sint in conflict cu editorul, cu Calin Vlasie, de la Editura Paralela 45, care nu mi-a facut contract. Pentru mine, cartea asta nu exista pentru ca nu are contract.
Nu e numele dvs. pe carte?
O fi, dar n-am contract. Unii editori din Romania sint de-a dreptul niste escroci. Cred ca e timpul sa ne oprim si sa punem pe alte baze aceasta relatie scriitor-editor. Noi, scriitorii, sintem de fapt exploatati de editori. Unii dintre ei mai sint si cinici, Calin Vlasie mi-a spus: „credeam ca nu va intereseaza banii“. El vine la Paris cu masina cu sofer. Asta nu vedeti la Paris. Acolo un editor isi conduce el masina. Si Vlasie vine cu sofer si vreti sa inchid ochii, sa-l accept? Sa renunt la bani in favoarea lui... Dar de ce?
N-ati luat nici un ban?
N-am luat nici un ban, dar nu asta e cel mai grav. Nu mi-a facut contract. L-am reclamat la Copyro, care se ocupa cu drepturi de autor, si i-am interzis sa-mi mai difuzeze cartea. Acum vrea sa-mi plateasca... A vazut ca nu-i merge si vrea sa-mi plateasca chiar mai mult decit mi s-ar cuveni tot dupa socoteala lui. Minte de cum deschide gura. Nu am nici o incredere. Orisice mi-ar spune. Si sper ca nici alti scriitori sa nu mai aiba incredere intr-un asemenea editor. Pina acum, n-am avut editorul care imi trebuia, desi am incercat cu foarte multi. La Humanitas, am fost in conflict cu Liiceanu, inca de la inceput. Pe mine asta ma supara cel mai tare: cind sint confundat cu un veleitar. Nu stiu exact ce-a fost in capul lui. Cred ca nu prea stia cine sint. Cind ne-am vazut prima oara, la Paris, in 1990 sau 1991, i-am spus: „as vrea sa public o carte la dvs.“. Si Liiceanu mi-a raspuns sec: „O mie de dolari“. Am martori, pe Mircea Martin si pe Florin Iaru.
Iar vi se duce buhul in tirg ca sinteti un polemist rau, ca nu iertati nimic?
Sint polemist, dar de ce rau? Am niste principii, socotesc ca tara asta trebuie sa se normalizeze cit de cit. Au trecut 16 ani. 16 ani sint foarte multi. Si in 16 ani, nu s-a intimplat nimic, sintem tot in tranzitie. Tranzitie Iliescu, tranzitie Constantinescu, tranzitie Basescu. Asta, Traian Basescu, pare simpatic, dar nu prea ma convinge, e o balmajeala in continuare.
De unde vi se trage aceasta vitalitate, veti implini, in 2007, 70 de ani si pareti intr-o mare forma scriitoriceasca?
Nu stiu, poate de la stramosii mei din Banat. Eu m-am nascut la Bucuresti, dar taica-meu era banatean din Mehadia.
Darul acesta, al stapinirii limbii franceze, de unde il aveti?
Cind stai 30 de ani in Franta, timpit sa fii si tot inveti franceza.
Stiati dinainte de plecare.
Da, stiam. Cum zicea Beniuc, eu am facut sapte limbi si... pianul. Stiam germana, franceza, taica-meu era un burghez care avea ceva bani, asa ca am avut o educatie, cum se zice, aleasa....
Ati mai prins vechiul stil de educatie din familie?
Am apucat zece ani de veche educatie. Cind eram copil, stiam mai bine germana decit franceza.
Vi s-a dat inapoi cetatenia romana?
Da.
Cind?
Nu mai stiu exact, prin 1996-97. A fost o adevarata tocmeala. Mi-au spus sa fac cerere. Eu am spus ca nu fac cerere, pentru ca nu eu am renuntat la cetatenie precum cei care plecau in Germania sau in Israel. Eu nici macar azil politic n-am cerut. Am trait ani de zile ca apatrid, cu un pasaport special, asa-numitul pasaport Nansen. Abia in 1984 mi s-a acordat cetatenia franceza.
Erati afectat ca nu aveti cetatenia romana?
Nu. De fapt, prietenul meu Eugen Simion tinea mortis sa reprimesc cetatenia romana si s-a zbatut in sensul acesta. Acum ii sint recunoscator, mai ales ca am primit si faimoasa pensie de merit.
Daca vi s-ar oferi, din partea statului roman, o functie de reprezentare, ati accepta-o?
Nu, nu va spun ca am iesit la pensie...
Si la pensie avem atitea exemple de persoane care au primit functii.
Nu sint un om facut pentru functii. Nici pentru slujbe. Un scriitor trebuie sa ramina un om liber in adevaratul inteles al cuvintului.
L'orthographe est une politesse
Bernard Pivot a démontré que la dictée pouvait être un exercice ludique et, pendant près de vingt ans, ses célèbres Dicos d'or ont remporté un succès jamais démenti. Point de vue d'un passionné. Entretien avec Bernard Pivot
Par le Pr Jean-Philippe Derenne (Propos recueillis par)
Historia - Pensez-vous que nous vivions la fin de l'orthographe ?
Bernard Pivot - Non, parce qu'elle reste une politesse que l'on doit à notre langue, et une politesse que l'on doit à ceux à qui l'on écrit. Je suis encore optimiste - mais pour combien de temps ? - à cause de mon expérience des Dicos d'or, de ces dix-neuf années de dictées pour lesquelles l'engouement a été assez extraordinaire, pas seulement chez les adultes, mais aussi chez les jeunes. Le Crédit agricole a organisé pendant toutes ces années une sélection des scolaires : chaque fois, 500 000 collégiens et lycéens volontaires faisaient une dictée assez « piégeuse ». Pourquoi ce masochisme ? Parce qu'ils avaient envie tout simplement de se tester, d'affronter une dictée hors des normes, hors des notes, hors des critiques. Le succès des Dicos d'or vient de ce que c'était une compétition qui regroupait aussi bien des hommes et des femmes sans diplôme que des agrégés. Des gens de tous âges, de toutes conditions, de toutes cultures. Même des ménagères de moins de 50 ans s'y laissaient prendre ! Si la dictée n'avait été faite que par des plus de 60 ans, elle aurait été très vite retirée des programmes de la télévision. Autrefois, quand on passait le certificat d'études, si l'on faisait cinq fautes d'orthographe, on était éliminé, même si on avait 10 sur 10 en mathématiques. C'était complètement stupide, idiot, injuste. Malheureusement, on est tombé dans l'excès inverse. On est passé de l'orthographe valeur première, éminente, absolue, à l'orthographe bonus ou malus aléatoire, sans importance. Si l'orthographe n'est plus la valeur suprême, elle reste quand même, aux yeux de la majorité des Français, un principe de convivialité, d'éducation républicaine. Avec beaucoup de fautes de toute sorte, on ne brille pas aux yeux des gens qui peuvent vous donner du travail. Ou vous aimer pour toute la vie...
H. - L'orthographe est une façon de codifier le langage, elle est basée sur l'écrit. Pensez-vous que la domination de l'audiovisuel et de la téléphonie la mette en péril ?
B. P. - Oui, c'est là le grand danger qui menace l'orthographe. Je pense tout de suite aux SMS avec lesquels les adolescents communiquent entre eux en abrégeant les mots, en employant une écriture phonétique. Certains éducateurs disent qu'ils prennent des habitudes funestes ; d'autres pensent que ce n'est qu'un rite de passage, un code entre jeunes, qui, après ces débordements de communication joyeuse et farceuse, reviendront à l'orthographe classique. Je ne sais qui a raison. Il est sans doute un peu tôt pour le dire. Je pense que le SMS est quand même un danger. Mais il y a pire : on n'écrit plus. Les occasions de montrer qu'on a du style et une bonne orthographe sont beaucoup moins nombreuses. A cause du téléphone omniprésent chez les jeunes comme chez les adultes. Qui envoie encore des lettres pour raconter ses journées et ses nuits ? Même les cartes postales sont délaissées, quand le texte n'en est pas déjà imprimé ! En revanche, les courriels entre adultes sont une nouvelle manière d'échanger de l'écrit.
H. - Pensez-vous que l'usage de l'ordinateur et des systèmes de correction automatique de l'orthographe vont aggraver la situation ?
B. P. - C'est évident, puisque vous pouvez écrire sur votre ordinateur un texte bourré de fautes que la merveilleuse machine corrigera aussitôt. Ainsi la paresse est-elle encouragée. On ne fera pas l'effort de prendre un dictionnaire pour connaître l'orthographe d'un mot. Cette facilité de la vie moderne se fait au détriment de l'effort et surtout de la curiosité. Je crois que les hommes ne peuvent pas progresser sans curiosité. La curiosité pour l'orthographe fait partie des plaisirs de la vie. Moi qui ne passe pas une journée sans consulter un dictionnaire, je trouve que c'est toujours un plaisir de feuilleter soit Le Petit Larousse , soit Le Petit Robert , simplement pour confirmer l'orthographe ou le sens d'un mot sur lesquels j'ai des doutes.
Si j'étais professeur de français dans un collège - à Dieu ne plaise ! je n'ai aucune patience, grande qualité des bons enseignants - je commencerais l'année par un cours sur les dictionnaires : comment s'en servir ; qu'y trouver ; le plaisir de les feuilleter, de les consulter ; le bonheur des mots inconnus... J'essaierais de convaincre mes élèves que les dictionnaires ne sont pas des livres parmi d'autres, mais des amis, des serviteurs qu'on doit toujours avoir à portée de la main, et que, dans la vie, la richesse de vocabulaire donne des atouts et du prestige, le respect de l'orthographe, de la classe.
H. - Pensez-vous que l'enseignement du français soit satisfaisant ?
B. P. - Ah, vaste et terrible question ! Tous les professeurs n'essaient pas de donner aux élèves la curiosité de l'orthographe. Et ceux qui les incitent à avoir cette curiosité sont de moins en moins nombreux, me dit-on. Pourquoi ? Parce que l'orthographe est aujourd'hui considérée comme une valeur vieillotte, facultative, ornementale. Vous êtes bon en orthographe ? C'est bien. Votre orthographe est calamiteuse ? Bof ! Ce n'est pas grave.
H. - La connaissance de l'orthographe passe par la lecture. Qu'en est-il chez les jeunes ?
B. P. - Là aussi, il faut moduler. Il y a toujours heureusement, mais de moins en moins, me dit-on, des adolescents qui lisent beaucoup. Mais la lecture ne donne pas obligatoirement une bonne orthographe. Il faut prendre la peine d'écrire les mots difficiles. Ainsi resteront-ils dans la mémoire du lycéen. Lire, c'est bien, c'est formidable, c'est nécessaire, mais ce n'est pas suffisant. Il faut aussi inciter les élèves à tracer sur le papier ou à taper sur l'ordinateur les verbes dont la conjugaison n'est pas évidente, les adjectifs avec des trémas, les mots qui sont des faux amis...
H. - Pensez-vous que l'orthographe actuelle, fixée en 1835, doive s'adapter ou rester inchangée ?
B. P. - Mais l'orthographe évolue, très lentement, imperceptiblement ! Certains mots ne s'écrivent pas aujourd'hui de la même façon qu'il y a cinquante ans.
H. - Est-ce que beaucoup de gens utilisent l'accent circonflexe ?
B. P. - Il se trouve que j'ai participé aux réunions d'un comité pour la rectification de la langue française. J'avais accepté parce qu'il me paraissait sain de mettre un peu d'ordre et de bon sens dans le redoublement des consonnes, dans le pluriel des mots composés, dans des orthographes bizarroïdes, etc. On avait fait du bon travail. Le conseil allait déposer ses propositions quand certains de ses membres ont voulu aller plus loin : supprimer l'accent circonflexe sur le « i » ou le « u ». Tollé immédiat des écrivains, en particulier de gauche. La même chose s'est produite en Allemagne récemment. J'étais moi aussi contre cette suppression de l'accent circonflexe parce c'est l'esthétique de la langue française qui s'en serait trouvée modifiée, altérée. Les écrivains ont considéré qu'une langue modifiée dans son esthétique n'était plus alors celle de Proust, de Malraux, de Gide... ni la leur. Toute la réforme a été bloquée, neutralisée, congelée à cause de ce sacré accent circonflexe. Est-ce bête?
Par le Pr Jean-Philippe Derenne (Propos recueillis par)
Historia - Pensez-vous que nous vivions la fin de l'orthographe ?
Bernard Pivot - Non, parce qu'elle reste une politesse que l'on doit à notre langue, et une politesse que l'on doit à ceux à qui l'on écrit. Je suis encore optimiste - mais pour combien de temps ? - à cause de mon expérience des Dicos d'or, de ces dix-neuf années de dictées pour lesquelles l'engouement a été assez extraordinaire, pas seulement chez les adultes, mais aussi chez les jeunes. Le Crédit agricole a organisé pendant toutes ces années une sélection des scolaires : chaque fois, 500 000 collégiens et lycéens volontaires faisaient une dictée assez « piégeuse ». Pourquoi ce masochisme ? Parce qu'ils avaient envie tout simplement de se tester, d'affronter une dictée hors des normes, hors des notes, hors des critiques. Le succès des Dicos d'or vient de ce que c'était une compétition qui regroupait aussi bien des hommes et des femmes sans diplôme que des agrégés. Des gens de tous âges, de toutes conditions, de toutes cultures. Même des ménagères de moins de 50 ans s'y laissaient prendre ! Si la dictée n'avait été faite que par des plus de 60 ans, elle aurait été très vite retirée des programmes de la télévision. Autrefois, quand on passait le certificat d'études, si l'on faisait cinq fautes d'orthographe, on était éliminé, même si on avait 10 sur 10 en mathématiques. C'était complètement stupide, idiot, injuste. Malheureusement, on est tombé dans l'excès inverse. On est passé de l'orthographe valeur première, éminente, absolue, à l'orthographe bonus ou malus aléatoire, sans importance. Si l'orthographe n'est plus la valeur suprême, elle reste quand même, aux yeux de la majorité des Français, un principe de convivialité, d'éducation républicaine. Avec beaucoup de fautes de toute sorte, on ne brille pas aux yeux des gens qui peuvent vous donner du travail. Ou vous aimer pour toute la vie...
H. - L'orthographe est une façon de codifier le langage, elle est basée sur l'écrit. Pensez-vous que la domination de l'audiovisuel et de la téléphonie la mette en péril ?
B. P. - Oui, c'est là le grand danger qui menace l'orthographe. Je pense tout de suite aux SMS avec lesquels les adolescents communiquent entre eux en abrégeant les mots, en employant une écriture phonétique. Certains éducateurs disent qu'ils prennent des habitudes funestes ; d'autres pensent que ce n'est qu'un rite de passage, un code entre jeunes, qui, après ces débordements de communication joyeuse et farceuse, reviendront à l'orthographe classique. Je ne sais qui a raison. Il est sans doute un peu tôt pour le dire. Je pense que le SMS est quand même un danger. Mais il y a pire : on n'écrit plus. Les occasions de montrer qu'on a du style et une bonne orthographe sont beaucoup moins nombreuses. A cause du téléphone omniprésent chez les jeunes comme chez les adultes. Qui envoie encore des lettres pour raconter ses journées et ses nuits ? Même les cartes postales sont délaissées, quand le texte n'en est pas déjà imprimé ! En revanche, les courriels entre adultes sont une nouvelle manière d'échanger de l'écrit.
H. - Pensez-vous que l'usage de l'ordinateur et des systèmes de correction automatique de l'orthographe vont aggraver la situation ?
B. P. - C'est évident, puisque vous pouvez écrire sur votre ordinateur un texte bourré de fautes que la merveilleuse machine corrigera aussitôt. Ainsi la paresse est-elle encouragée. On ne fera pas l'effort de prendre un dictionnaire pour connaître l'orthographe d'un mot. Cette facilité de la vie moderne se fait au détriment de l'effort et surtout de la curiosité. Je crois que les hommes ne peuvent pas progresser sans curiosité. La curiosité pour l'orthographe fait partie des plaisirs de la vie. Moi qui ne passe pas une journée sans consulter un dictionnaire, je trouve que c'est toujours un plaisir de feuilleter soit Le Petit Larousse , soit Le Petit Robert , simplement pour confirmer l'orthographe ou le sens d'un mot sur lesquels j'ai des doutes.
Si j'étais professeur de français dans un collège - à Dieu ne plaise ! je n'ai aucune patience, grande qualité des bons enseignants - je commencerais l'année par un cours sur les dictionnaires : comment s'en servir ; qu'y trouver ; le plaisir de les feuilleter, de les consulter ; le bonheur des mots inconnus... J'essaierais de convaincre mes élèves que les dictionnaires ne sont pas des livres parmi d'autres, mais des amis, des serviteurs qu'on doit toujours avoir à portée de la main, et que, dans la vie, la richesse de vocabulaire donne des atouts et du prestige, le respect de l'orthographe, de la classe.
H. - Pensez-vous que l'enseignement du français soit satisfaisant ?
B. P. - Ah, vaste et terrible question ! Tous les professeurs n'essaient pas de donner aux élèves la curiosité de l'orthographe. Et ceux qui les incitent à avoir cette curiosité sont de moins en moins nombreux, me dit-on. Pourquoi ? Parce que l'orthographe est aujourd'hui considérée comme une valeur vieillotte, facultative, ornementale. Vous êtes bon en orthographe ? C'est bien. Votre orthographe est calamiteuse ? Bof ! Ce n'est pas grave.
H. - La connaissance de l'orthographe passe par la lecture. Qu'en est-il chez les jeunes ?
B. P. - Là aussi, il faut moduler. Il y a toujours heureusement, mais de moins en moins, me dit-on, des adolescents qui lisent beaucoup. Mais la lecture ne donne pas obligatoirement une bonne orthographe. Il faut prendre la peine d'écrire les mots difficiles. Ainsi resteront-ils dans la mémoire du lycéen. Lire, c'est bien, c'est formidable, c'est nécessaire, mais ce n'est pas suffisant. Il faut aussi inciter les élèves à tracer sur le papier ou à taper sur l'ordinateur les verbes dont la conjugaison n'est pas évidente, les adjectifs avec des trémas, les mots qui sont des faux amis...
H. - Pensez-vous que l'orthographe actuelle, fixée en 1835, doive s'adapter ou rester inchangée ?
B. P. - Mais l'orthographe évolue, très lentement, imperceptiblement ! Certains mots ne s'écrivent pas aujourd'hui de la même façon qu'il y a cinquante ans.
H. - Est-ce que beaucoup de gens utilisent l'accent circonflexe ?
B. P. - Il se trouve que j'ai participé aux réunions d'un comité pour la rectification de la langue française. J'avais accepté parce qu'il me paraissait sain de mettre un peu d'ordre et de bon sens dans le redoublement des consonnes, dans le pluriel des mots composés, dans des orthographes bizarroïdes, etc. On avait fait du bon travail. Le conseil allait déposer ses propositions quand certains de ses membres ont voulu aller plus loin : supprimer l'accent circonflexe sur le « i » ou le « u ». Tollé immédiat des écrivains, en particulier de gauche. La même chose s'est produite en Allemagne récemment. J'étais moi aussi contre cette suppression de l'accent circonflexe parce c'est l'esthétique de la langue française qui s'en serait trouvée modifiée, altérée. Les écrivains ont considéré qu'une langue modifiée dans son esthétique n'était plus alors celle de Proust, de Malraux, de Gide... ni la leur. Toute la réforme a été bloquée, neutralisée, congelée à cause de ce sacré accent circonflexe. Est-ce bête?
Art in public spaces
In Trafalgar Square, Much Ado About Statuary
The new statue was bound to make a vivid impression in Trafalgar Square, a place as redolent of past military glory as any in London. For one thing, it depicts someone who is not male, not wearing a uniform and not dead.
But there's more. The statue, 11 feet 7 inches of snow-white Carrara marble, shows the naked, eight-and-a-half-month-pregnant figure of 40-year-old Alison Lapper, a single mother who was born with shortened legs and no arms. Ms. Lapper is a friend of the sculptor, Marc Quinn, who has said that Nelson's Column, the focal point of Trafalgar Square, is "the epitome of a phallic male moment" and that he thought "the square needed some femininity."
But "Alison Lapper Pregnant" - juxtaposed as it is with the majestic figures of a king, two generals and the naval hero Lord Nelson - has fueled a sharp discussion here about art, the purpose of public monuments, and the appropriateness of displaying such a piece in such a singular public space.
It was commissioned early last year by a government-appointed panel that selects a rotating series of works for the long-empty plinth at the northwest corner of the square, a Mecca for tourists and art lovers next to the National Gallery. It was installed last month and is to be replaced in 2007 by Thomas Schutte's "Hotel for the Birds."
On Kitsch
Kitsch causes two tears to flow in quick succession. The first tear says: how nice to see children running on the grass!
The second tear says: How nice to be moved, together with all mankind, by children running on the grass!
It is the second tear that makes kitsch kitsch.
Milan Kundera, The Unbearable Lightness of Being
Abonați-vă la:
Postări (Atom)